Dragii mei colegi de liceu

Adolescenţa e cea care decide, cel mai adesea, despre caracterul şi destinul omului. Adolescenţa are trei însuşiri: generozitate, simţ critic şi romantism. Prin generozitate trăiesc valorile morale, ideale. Prin simţ critic e în stare să-şi dea filosofic seama de ele. Iar prin romantism  are putinţa să adâncească temele vieţii duhului, să le trăiască halucinant. (…) Adolescenţa este un fel de geologie arzândă. Acum e, deci, vremea princiară a educaţiei. (Vasile Băncilă)

Au trecut zile bune de când m-am întors de la Tecuci. Mi-am reîntâlnit colegii, dirigintele şi o parte din profesorii din liceu. După două decenii. Cât o copilărie şi o adolescenţă. Pe unii dintre ei îi mai revăzusem cu diferite ocazii: colocvii, lansări de carte ori contexte medicale. Pe alţii îi auzisem la radio sau le urmărisem emisiunile pe internet. Unora le-am citit cărţile.

Am refăcut drumul de acasă la liceu pe traseul obişnuit din anii ’90. Nu ştiu să fi avut aşa emoţii când mă îndreptam spre examenul de Bacalaureat cum aveam să trăiesc în acea zi. Curtea liceului era tăcută şi ne aştepta. Ne strânsesem odinioară să vedem rezultatele examenului de admitere la liceu, veneam cu găleţile pentru a merge la practică, ne îmbulzeam în careu pentru nu-ştiu-ce eveniment, alergam la probele sportive ori ne înghesuiam cu inima tremurândă să vedem notele la finalul verii anului 1993. Acum veneam să fim împreună şi să ne îmbrăţişăm. Să ne privim şi să ne recunoaştem. Noi cei de acum… cei de ieri… dintotdeauna.

Patru ani împreună

Ani în care fiecare trecea prin schimbări profunde la nivelul personalităţii. Îşi căuta identitatea. Treapta I. Practica agricolă. UTC-ul. Decembrie 1989. Treapta a II-a. Toate aceste discontinuităţi au generat stres. În rândul nostru, al familiilor, al profesorilor, al şcolii… Începusem liceul în comunism. La numai patru luni valorile, normele, exigenţele sociale, atitudinile culturale ale societăţii aveau să se schimbe. Noi ne metamorfozam, societatea se reforma. Profesorii îşi modificau expunerile. Unii… Abandonau caietele de educaţie politică şi îşi converteau discursul. Era democraţie. Noi lepădam uniformele şi îmbrăcam straie pestriţe. Ne îndrăgosteam şi ne revoltam. Sancţionam aspru etichetările conduitei noastre din exterior. Vedeam părinţi şi profesori bulversaţi de toate transformările la care asistau, cărora era necesar să le facă faţă. Ardeam interior şi primeam fie pături de note proaste de la profesori în cap, fie jeturi de apă rece de la părinţii care simţeau acut vâlvătaia. Cei mai înţelepţi priveau focul sufletelor noastre şi luau lumină de la el să-şi reaprindă lămpile inimilor. Mucarniţe au fost puţine…

Din nou, după catalog

Am intrat în sala de clasă. Ne-am ocupat vechile locuri şi am aşteptat să vină domnul diriginte cu catalogul. I-am întâmpinat, pe el, pe directoarea Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş” şi pe alţi profesori ce veniseră la întâlnire, intonând „Deşteaptă-te Române”. Fiecăruia îi tremura glasul iar unii lăcrimau. Pentru dl. Emil Bostan, profesor de matematică şi dirigintele nostru, noi am fost ultima sa generaţie. Ne privea şi îl priveam cu drag. Îşi amintea, când rostea numele fiecăruia, de câte o întâmplare amuzantă din liceu.

Chiar dacă a păstorit o clasă cu profil real „matematică-fizică” nu a dorit să creeze frontiere rigide între disciplinele studiate. Îi plăcea acest cuvânt: disciplină şi adesea îl amintea. A făcut-o în câteva rânduri şi de astă dată. Stăteau alături profesorul de matematică şi profesorul de limba şi literatura română, dl. Radu Vladimir. Reprezentau două discipline. Aparent două moduri diferite de a gândi lumea însă matematica şi poezia au substanţă comună. Matematică şi Altă matematică… deloc disjuncte.

Despre eroismul pedagogic

În anii ’20 Onisifor Ghibu scria că „trebuie mai mult eroism pedagogic”. Dl prof. Radu Vladimir l-a avut. Nu numai prin faptul că noi fusesem prima sa serie la liceu… La această întâlnire, dna prof. Doiniţa Radu ne-a povestit o întâmplare care spune multe despre ce înseamnă să fii profesor. Profesorul Vladimir era internat în spital pentru o intervenţie chirurgicală. Îşi aştepta soţia cu nerăbdare în salonul unităţii de terapie intensivă. Avea frisoane şi era palid. Gingaşa doamnă Radu s-a tulburat privindu-l. Nici nu a avut vreme să-l îmbrăţişeze că se şi trezi întrebată: „Ce-au făcut elevii mei la examen?”. Nu ştiu dacă va fi fost surprinsă de o asemenea întrebare din partea soţului său, dar i-a dat răspunsul pe loc: „Îndată plec la liceu şi voi veni cu lista”. Scurtă a fost întrevederea celor doi tineri profesori, unul, pe patul de suferinţă şi îngrijorat de rezultatele elevilor săi, celălalt ducând suferinţa pe picioare, îngrijorat de rezultatul postoperator al soţului său. Se înserase şi, gratiile dese ce îmbrăcau fereastra geamului sub care se aflau listele cu cei admişi, făceau şi mai dificilă lectura. Îl găsi pe portar şi, sub razele lanternei VARTA care făcea eforturi să lumineze, dna Doiniţa Radu transcrisese tabelele. În ciuda oboselii, a poziţiei incomode şi a luminii pâlpâinde, tânăra profesoară continua să copie listele cu rezultate. Într-un suflet alergă la spital, trecu cu greu de portar, era ora când bolnavii nu mai puteau fi vizitaţi, şi se strecură în salonul soţului său. Vladimir nu dormea. Tremura. Doiniţa s-a speriat şi când se pregătea să le trezească pe asistente, el a prins-o de mână şi ea a înţeles că frisoanele sale erau de altă natură. Privea hârtia… „Doiniţa, au luat toţi!” Aş vrea să vă pot descrie în cuvinte reacţiile colegilor mei după ce dna prof. Radu şi-a încheiat povestea…

Din ţară, de peste Ocean

Despre alte discursuri, despre fotografiile din clasă sau din faţa liceului ori despre petrecerea din seara acelei zile spun doar atât: m-au marcat. Aş putea scrie despre fiecare coleg, despre alţi profesori de ispravă, despre oraşul adolescenţei noastre, despre traseele diferite ale colegilor mei sau despre copiii lor minunaţi. Despre faptul că unii au traversat oraşul ca să ajungă la întâlnire, unii ţara iar alţii Oceanul. Multe aş avea să vă povestesc, dar, prin acest text am vrut doar să vă împărtăşesc câteva momente de la acea minunată întâlnire.

Închei cu gândurile colegului nostru, Johann Pohrib, postate recent pe pagina sa de Facebook:

 „Să nu ratezi niciodată, dar niciodată, o întâlnire cu foştii profesori şi colegi de liceu! Aşează-te în fosta ta bancă, aminteşte-ţi vechile glume de autobază, vorbeşte cu fetele despre noile tendinţe în modă şi musai: flirtează puţin, aşa ca pe vremuri, că doar nu ţi-ai ieşit din mână! Fii uşor preţios şi glumeţ în discuţia cu foştii profesori. Admiră-i şi mulţumeşte-le. Important: întâlnirea trebuie să fie doar cu cei cu care ai fost în clasă, nu cu întreaga promoţie şi cel mai important: oricât de greu ţi-ar fi să ajungi, NU O RATA!”

Text publicat în Revista Glare:

http://www.glaremagazine.ro/site/22010/universitaria_intilnire.php

Să mai lăsăm oraşele…

După întâlnirea marcantă pe care am avut-o recent la Tecuci, cu foştii colegi de clasă, în timp ce ne lăsam fotografiaţi în faţa statuii patronului spiritual al liceului nostru, Calistrat Hogàş, mi-am amintit de una din cărţile sale: „Pe drumuri de munte”. Plecasem din Iaşi spre Tecuci şi, chiar dacă am avut puţin timp la dispoziţie, dorinţa mea a fost aceea de a revedea, măcar în treacăt, câteva sate dimprejurul Tecuciului. Oamenii pe care i-am reîntâlnit, aerul pe care l-am respirat şi iarba pe care am călcat mi-au înmulţit emoţiile pe care le acumulasem la revederea colegilor mei după două decenii.

Ajuns în Iaşi, printre „târgoveţi”, am recitit cartea lui Hogàş. Spunea moş Calistru, că „oamenii subţiri, noi cei cu idei înalte, noi micii despoţi, care cu foarfeca cuvântului şi condeiului, croim soarta popoarelor, noi care luăm visul drept viaţă şi viaţa drept vis, noi al căror prezbitism sau miopie se uită cu dispreţ, prin sticla ochelarilor, la broasca ţestoasă din picioarele ţăranului, noi în fine, aşa cum suntem şi aşa cum ne-a creat, nu plăsmuitorul a toate, ci ultimul jurnal de modă din Paris” nu mai ştim să ne bucurăm de ce e adevărat. Ne place să fluturăm cuvinte precum bio, natural, organic însă, tot, sau aproape tot ceea ce facem ori gândi, este anti-viaţă.

Aşa că „e timpul de a mai ieşi din aerul confinat şi greoi al oraşului, spre a merge să respirăm un moment aerul larg şi liber al câmpiilor şi munţilor noştri; să lăsăm duruitul zgomotos al trăsurilor pentru scârţâitul carului neuns al ţăranului; să ne lipsim, pentru puţin, de muzicile şi orchestrele omeneşti să mergem să ne îmbătăm de melodiile văzduhului, de colosala simfonie a Naturii; să ne mai bată inima şi la glasul tainic al pâraielor noastre limpezi, să ne mai plutească sufletul şi pe aripile vântului dulce de apus, care suspină, tăindu-se în fruntea ascuţită a bradului; să plângem cu roua câmpului de vară şi să lăsăm întreaga noastră fiinţă să mai lunece şi pe povârnişul unei dulci melancolii, în faţa unei flori răsărite pe margini de abis. Poate că în câmpiile noastre largi şi mănoase, în munţii noştri plini de umbră şi de răcoare, în mijlocul nepieptănatului şi zburlitului popor de la ţară, vom găsi un minut de odihnă şi de dulce reculegere pentru sufletele noastre zbuciumate de vijeliile arzătoare ale vieţii de oraş.” (Calistrat Hogaş, Câteva cuvinte asupra psihologiei şi caracterului popular la români în vol. „Pe drumuri de munte. II. Răzleţe şi diverse, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1947, p. 172.)

Prof. Dimitrie Michail, creatorul şcolii clujene de oftalmologie

Într-o zi 7 ianuarie a anului 1886 se năştea la Tecuci, în familia ofiţerului Michail (ajuns la gradul de general în ierarhia militară) unul dintre cei doi fii ai săi, Dimitrie; Gheorghe, venea pe lume peste numai un an (de asemenea militar, general de armată, Şef al Marelui Stat Major, aghiotant al regelui Carol II). Atmosfera muzicii militare şi a iarmarocului anual instalat în piaţa centrală, piesele de teatru de pe scenele oraşului, jocul de crochet din curtea unui prieten sau valsurile din saloanele vremii, au fost cele care i-au însoţit copilăria şi tinereţea lui Dimitrie Michail, persoană tăcută, modestă, echilibrată dar plină de umor. A urmat cursurile şcolii elementare şi cele medii în urbea sa natală şi s-a înscris ca student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde „s-a remarcat de timpuriu prin inteligenţa sa vioaie şi spiritul său de cercetător”. Deprinderea pentru cercetarea ştiinţifică şi îmbinarea anatomiei cu chirurgia experimentală a dobândit-o şi ca elev al ilustrului profesor Thoma Ionescu. A devenit intern la Institutul Medico-Militar, iar în anul 1909 a obţinut diploma de doctor în medicină şi chirurgie, susţinând teza „Fenomenele de anafilaxie conjunctivală obţinute cu ser de cal”.

Este numit preparator la Clinica de Oftalmologie a Spitalului Colţea, care datorită profesorului Nicolae Manolescu, şeful acesteia, se situa la nivelul celor occidentale. Clinica a fost preluată de către profesorul Gheorghe Stănculeanu, devenind frecventată de numeroase personalităţi ale oftalmologiei mondiale datorită modului cum era abordată patologia oculară. Într-o aripă pe care a ridicat-o, adăugând-o clinicii, a funcţionat un sector pentru pacienţii cu trahom, unde Dimitrie Michail a început cercetările privitoare la această maladie. Dimitrie Michail, colaborator apropiat al profesorului Stănculeanu, este pe rând asistent şi ulterior şef de lucrări. Devine docent în oftalmologie în anul 1912 după susţinerea tezei „Leziuni anatomopatologice ale retinitei albuminurice”. Îşi continuă specializarea în ţările Europei occidentale (Germania, Franţa, Anglia) în perioada 1913-1916, unde a întreprins o călătorie de studii împreună cu profesorul Stănculeanu (cel care l-a şi finanţat), deprinzând noi tehnici în chirurgia oculară. Medic militar în Primul Război Mondial, activând în prima linie a frontului, a fost luat prizonier, eliberat în anul 1918, la finele conflictului.

La 14 octombrie 1919 a fost numit profesor agregat şi director al Clinicii de Oftalmologie a Facultăţii de Medicină din Cluj. 1 noiembrie 1919 este data la care preia efectiv conducerea catedrei şi a clinicii (87 de paturi), aflate atât din punctul de vedere al dotărilor cât şi al pregătirii personalului (un asistent şi patru preparatori), într-o situaţie precară. Înaintează un raport decanului facultăţii, Iuliu Haţieganu, în care prezintă situaţia clinicii la momentul când a preluat-o: sălile de operaţie nu erau separate septice / aseptice, inexistenţa unui laborator necesar efectuării investigaţiilor uzuale şi a unor spaţii destinate cercetării sau unei bibliotecii.

Preocupat fiind de reorganizarea clinicii, instituie un mod ştiinţific de redactare a foilor de observaţie, înfiinţează o sală de operaţie pentru pacienţii septici, un cabinet de consultaţii, o secţie de optică şi biomicroscopie, o secţie de fizioterapie oculară, precum şi o bibliotecă. Completează dotarea clinicii cu aparatură de radiologie, cu o secţie destinată cercetării (beneficia şi de o biobază), un laborator de anatomie patologică, laborator de chimie, laborator de bacteriologie şi serologie (deservea şi celelalte clinici) şi un serviciu modern de fotografie şi desen (s-a realizat un bogat material documentar – desene, el însuşi fiind un foarte înzestrat desenator, fotografii după cazurile din clinică / piesele anatomo-patologice). Pentru ca serviciul de oftalmologie pe care-l conducea să fie la nivelul celor din străinătate, profesorul Dimitrie Michail se deplasează în anul 1921 în mai multe ţări (Cehoslovacia, Austria, Germania) de unde achiziţionează instrumentar medical şi un important număr de cărţi.

Este numit în anul 1923 profesor titular la Clinica de Oftalmologie a Facultăţii de Medicină din Cluj. A abordat un spaţiu larg al patologiei oculo-orbitare, a imaginat procedee şi tehnici originale în domeniul chirurgiei estetice şi reparatorii, cheratoplastii, plastii cu refacerea fundurilor de sac conjunctivale şi cavităţilor orbitare distruse prin leziunile produse în timpul războiului, cu folosirea de lambouri cutanate, ciclencleisis – tehnică proprie de inclavare a corpului ciliar în unele forme de glaucom secundar („Ciclencleisis – o nouă intervenţie antiglaucomatoasă”, Chirurgia, 1951) precum şi o tehnică originală de extirpare a tumorilor corpului ciliar şi coroidei după baraj prin diatermocoagulare sub volet scleral pentru conservarea globului ocular.

A publicat în anul 1928 la Editura Universităţii din Cluj primul volum din „Tratatul de Oftalmologie”, cu o iconografie originală, ce a constituit mulţi ani materialul principal de documentare pentru studenţi şi medici.

Faptul că trahomul se dovedea în anii de început ai secolului al XX-lea o importantă problemă de sănătate publică o dovedeşte şirul de lucrări / monografii publicate în ţară de către diverşi oftalmologi: dr. V. Panaitescu (1903), dr. Dimitrie Michail (1910, Viena; în colaborare cu prof. Gh. Stănculeanu) – „Das Trachom” –  prezintă clinica formelor incipiente ale afecţiunii, etiopatogenia trahomului, descrie dacrioadenita trahomatoasă şi elaborează teoria originii lacrimale a trahomului, prof. Elena Puşcariu (1914), dr. Petre Vancea (1925, Cluj; teza „Contribuţiuni la studiul biologiei trahomului”, condusă de către prof. Dimitrie Michail). În anul 1937 a avut loc la Cairo al V-lea Congres Internaţional de Oftalmologie a cărui tematică centrală a fost trahomul şi profilaxia cecităţii. Preşedintele organizaţiei de luptă împotriva trahomului, prof. Marc Callan, îl recomandă pe Dimitrie Michail, delegatul României şi raportorul principal, participanţilor la congres, unde a prezentat, fiind deosebit de apreciat, raportul „Aspecte generale privind patologia trahomului”. Fixarea originii lacrimale a infecţiei trahomatoase este cunoscută în literatura de specialitate franceză drept „concepţia lui Michail şi a şcolii sale oftalmologice din Cluj”.

A iniţiat şi condus primul Congres al Societăţii Române de Oftalmologie (înfiinţată în anul 1922) desfăşurat în Bucureşti (1924).

În cele peste 260 de lucrări ştiinţifice au fost abordate tematici precum: studiul acţiunii extractului de glandă lacrimală asupra presiunii sanguine, colesterolemiei, glicemiei, asupra procesului de cicatrizare a plăgilor; citochimia umorii apoase. A descris pentru prima oară în literatura de specialitate, epiteliomul sebaceu primitiv al glandelor lui Zeiss, cheratita filamentoasă, cheratoconjunctivita prin röentgenoterapie, conjunctivita stafilococică hematogenă cu abcese miliare multiple, miozitele musculaturii perioculare. Alte lucrări au abordat subiecte precum: sarcomul primitiv al muşchilor oculari, epiteliomul  metastatic orbitar, adenosarcomul coroidian metastazat de la intestin, tumorile epiteliale primitive ale retinei. A publicat un studiu privind intervenţiile în glaucom, rezultatele folosirii grefei de sac herniar în tratamentul simblefaromului (1921) şi rezultatele dacriocistorinoanastomozei, practicate la un număr de 116 pacienţi, în perioada 1923-1924. În Revista sanitară medicală, reapărută după război, în oct.-nov. 1919, redacta articole ştiinţifice care aveau ca subiect chirurgia de război, semnând: col. D. Michail. Preocupat de leziunile produse în timpul războiului, a abordat, publicând rezultatele, dezlipirea traumatică a vitrosului (1921). Împreună cu P. Vancea studiază experimental şi publică date privind inervaţia vasomotorie a ochiului (1925).

Societatea Ştiinţelor Medicale din Cluj l-a avut secretar general între anii 1922-1928. În semn de recunoaştere a valorii sale ştiinţifice a fost ales membru titular al Academiei de Medicină din România în anul 1935. La împlinirea vârstei de 50 de ani, publicaţia Clujul medical îi dedică un număr special profesorului Dimitrie Michail. A fost de asemenea, membru al Comitetului prezident al Reuniunii Anatomice din Cluj (1937-1939), al Filialei Cluj a Societăţii de Biologie din Paris, precum şi al Societăţilor de Oftalmologie din Bucureşti, Paris şi Bari. Prestigiul de care se bucura în străinătate este demonstrat şi de prezenţa sa în colegiile de redacţie ale unor reviste internaţionale franceze („Annales d’oculistique”) sau austriece („Zeitschrift für Augenheilkunde”). Clujul medical, revistă a cărei redacţie s-a aflat în clinica sa între anii 1920-1927, şi pe care a coordonat-o în acest timp, a reuşind să o impună pe plan naţional şi nu numai.

            S-a aflat la conducerea facultăţii, ocupând funcţia de decan sau prodecan în diverse perioade. Ion Păcurariu şi-l amintea astfel: „Printre colaboratorii săi profesorul Dimitrie Michail putea fi uşor recunoscut: scund cu tocuri înalte, cu ochelari «pince nez», purtând o servietă neagră în mână, permanent în acţiune…”

În perioada refugiului universităţii clujene la Sibiu (1940-1945), profesorul Michail a depus eforturi pentru a organiza şi dota corespunzător clinica, deoarece aceasta pe lângă lipsuri, funcţiona şi în sedii improvizate. După întoarcerea la Cluj, între anii 1945-1949, dat fiind faptul că familia sa se afla în Bucureşti, a avut o activitate discontinuă, astfel că în anul 1949 este transferat ca director ştiinţific al  Institutului de Oftalmologie din Bucureşti. Şi aici a avut o activitate remarcabilă (a creat printre altele, o valoroasă histotecă). În decembrie 1952, sistemul comunist înscenează o şedinţă la  Institutul de Oftalmologie, fiind declarat „reacţionar, cu comportament tipic burghez” şi este îndepărtat de la conducerea institutului. Oferă consultaţii în sistem privat şi într-o zi de 28 iunie 1956, „brusc, fără să bolească, fără să fi trecut prin faza tristă a declinului bătrâneţilor, Dimitrie Michail şi-a închis pe veci ochii în cabinetul său de lucru din Bucureşti. Cu el ştiinţa medicală românească a pierdut pe unul din cei mai de seamă oftalmologi contemporani, şcoala de medicină din Cluj pe întemeietorul învăţământului oftalmologic românesc din capitala Ardealului.” (Valeriu L. Bologa)

Prof. Doru Parascan – istoric al Tecuciului, istoric al medicinei

Despre ultima carte a profesorului Doru Parascan „Tecuciul în secolul al XIX-lea. Medicii oraşului şi evoluţia primului spital local” puteţi citi câteva cuvinte pe blogul său:

http://istorietecuci.blogspot.com/2010/12/tecuciul-in-secolul-al-xix-lea-medicii.html

De multe ori mă întrebam, în peregrinările mele prin Tecuci, când se va scrie o istorie a acestui ţinut, vitregit şi de vremuri şi de indiferenţa sau incompetenţa multor personaje care s-au perindat prin urbe de-a lungul vremii. Pseudointelectuali, falşi istorici sau pur şi simplu plagiatori au făcut ca Tecuciul să fie unul din târgurile moldoveneşti a cărui istorie să fie ilustrată prin volume care par a simula cercetarea ştiinţifică.
„Documente privind organizarea sistemului sanitar tecucean. Secolul XIX. vol. I” semnat de tinerii cercetători Doru şi Valentina Parascan şi publicat la Editura „Gr. T. Popa” a U.M.F. „Gr. T. Popa” Iaşi, Colecţia „Documenet”, în anul 2009 a fost un succes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi editorial. Dar, de remarcat este ecoul pe care l-a produs apariţia acestui important studiu de istorie a medicinei tecucene, şi nu numai, în rândul lumii ştiinţifice naţionale. Mă rezum doar la câteva nume.
În momentul în care a citit volumul autorilor tecuceni, profesorul Ioan Caproşu – autoritate naţională în domeniul istoriei – a rostit aceste vorbe: „În sfârşit la Tecuci începe să se scrie istorie adevărată!”. S-au adăugat acestei remarci a universitarului ieşean şi altele la fel de onorante pentru profesorul Doru Parascan.
Cei doi autori au publicat în anul următor şi al doilea volum de documente.
Cele două volume de documente au avut ca prefaţatori pe cunoscuţii şi apreciaţii universitari Gheorghe Cliveti, director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, C.D. Zeletin, profesor universitar la U.M.F. „Carol Davila” Bucureşti, traducător şi Preşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.
Cuvinte de apreciere am putut citi în diverse publicaţii din partea unor personalităţi precum Ion Hurjui, profesor universitar la U.M.F. „Gr. T. Popa” Iaşi, cunoscut scriitor, Constantin Ardeleanu, istoric, lector universitar la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi sau Eugenia Grosu Popescu, medic şi jurnalist la prestigioasa publicaţie „Viaţa Medicală” din Bucureşti.

Lansarea volumlui „Documente privind organizarea sistemului sanitar tecucean. Secolul XIX. vol. I” (U.M.F. Iaşi 2009):