Cum să nu stai așezat

Într-unul dintre episoadele serialului „Wanderlust” (coproducție BBC One-Netflix, 2018), protagonista, Joy Richards, o terapeută care-și reevaluează relația de cuplu, aflată într-un dialog cu propriul psihoterapeut, este întrebată: „De ce continui să flirtezi cu dezastrul?”. 

Joy, forța motice a seriei tv, ajutată de Angela Bowden să-și aprofundeze sentimentele și traumele ascunse în adâncul ființei, rămâne din nou pe gânduri când i se spune: „Sari de la o criză la alta”. 

Nu despre „prea-căsătoriții” Joy și Alan Richards intenționez să scriu. Nici despre impasul deprimant în care s-au trezit în mariajul lor, și nicidecum despre infidelitatea consensuală pe care serialul ne-o prezintă ori despre duelurile și duetele ce apar pe ecran. Sau despre a pune sau nu corpurile „în cui” după vârsta de mijloc, căptușită într-un mariaj de peste două decenii. 

Este îndeobște cunoscut faptul că societatea românească adoră să-și îndese nasul colectiv în treburile altora. Dar, și fiecăruia dintre noi îi place, că altfel nu știu de ce ar face-o, să-i ia nasul celuilalt și să-l bage în toate oalele și olițele care mai de care mai pline de mirozne sau de duhori. 

Aproape zilnic, fie că mă aflu prin curtea sau pe holurile universității, urechile-mi receptează nefericirile studentelor mediciniste. Sigur că și pe băieți îi cuprinde năpasta. Doar că nu prea sunt așa de dornici de a o împărtăși amicilor. Simulează indiferența și își alungă amărăciunile cu pornografie și jocuri video. 

Fetele, avide de conexiuni emoționale, îndată ce simt că relațiile interpersonal-intime derapează, își sună colegele și, indispuse, după un turbo-rezumat, așteaptă să fie căinate, dar, mai mult, cer asistență tehnică și soluții. Și, adesea, nu doar de la o singura persoană. 

Și constată tulburate că niciuna nu e dispusă să se deplaseze pentru o depanare relațională on-site, invocând complexitatea intervenţiei, ba, chiar sunt îndeamnate să-și arunce motorul, de-a dreptul, în prăpastie.  

Două jucării stricate, neținându-ne de mână suntem mulţi… în cuplu. Am intrat ridați, beteșugiți, descărnați și am ridicat construcții relaționale scofâlcite. Pârâiturilor articulațiilor intime nu le-am dat importanță, și doar atunci când urechile celorlalți au sesizat cracmentele ne-am dezvelit straiele ce acopereau proscrisele copturi. 

Ne-am expus infirmitățile și intimitățile celor care ne-au asculat și celor care ne-au auzit. Ne-am plâns pe noi și am căutat aprobare de la gurile celorlalți. 

Să te așezi la casa ta, așa eşti sfătuit de părinți și comunitatea îți pândește mișcările, până ce te vede „luat” și pus în „celula de bază”. Părinților și „lumii”, cum îndeobște ne place s-o numim, nu le pasă că ajungem calupuri de moarte vie. 

Astâmpărul, chiar dacă ascunde putreziciune, este glorificat. Să ajungi „acolo” și să rămâi „acolo”. Căpătuirea pune capăt vieților noastre. Ne așterne până cei rămași ne vor depune trupul. 

Rostuiți cum părem din afară, în locurile pe care părinții-plasatori ne-au pus să ședem, ne trezim dintr-odată. Nu ne ridicăm, ci, întinși, ducem telefonul la ureche și îi căutăm pe ceilalți pradă a orizontalei, la fel ca noi, și le înfundăm urechile cu mâlul nostru existențial. Chiar și la primele întâlniri deversăm apele uzate și fetide ale interioarelor noastre. 

Inconștient, punem pe masă manuscrise auto-descriptive ferfenițate și-l forțăm pe celălalt nu doar să le descifreze, ci să-și adauge propriile-i file între copertele noastre. 

Ne ducem șchiopi și gângavi așteptând tămăduirea. Doinim prea mult la urechile semenilor. Ei nu ne sunt terapeuți. Pe aceia îi găsim după goană, când am respirat aerul altor meleaguri, nu pufăind în jilț.

Deseori, când vorbeam la telefon, C.D. Zeletin îmi amintea că Michelangelo le spunea adesea membrilor familiei (citez din memorie): „De ce vă plângeți oamenilor, când îl aveți pe Dumnezeu!?”. 

De ce ne plângem părinților, colegilor la fel de schilodiți, când îi avem pe cei care ne pot conduce înspre înzdrăvenirea interioară? Și ei vă roagă să stați, dar nu către tulburare, ci întru vindecare. Altfel, vă condamnați la un perpetuu flirt cu dezastrul.

Dr. Richard Constantinescu

Text publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 26 februarie 2021

Mănăstire-ntr-un picior…

Când au reapărut în presă și pe rețelele sociale noi informații despre Corneliu Onilă și jocurile sale erotico-monahicești, mi-am zis că e vremea să mărturisesc un episod din copilăria mea, care putea să-mi marcheze și să-mi mineze viață emoțională într-un mod dramatic. La aceasta am adăugat și încurajările unor psihologi, afiliați Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, care m-au felicitat și încurajat să scriu și să vorbesc despre suferințele timpurii, relații, doliu și cum reacționăm la evenimentele marcante din viața noastră.  

Mi-am construit și reconstruit fundația stilului de atașament, și nu doar atât, prin relațiile pe care le-am dezvoltat cu patru femei. Mama, o tânără profesoară de biologie din Roman, simțind că viața bebelușului său este pusă în pericol de soț, în familia căruia venisem pe lume, la 2 luni și jumătate m-a încredințat unor femei singure: bunica, mama și mătușa ei. Nu mi s-a povestit cum m-am adaptat și reacționat atunci când am rămas în alte brațe decât cele ale femeii care mă adusese pe lume. Știu doar că soțul ei nu mă voia în preajmă-i, și făcea orice să mă deterioreze fizic și emoțional. 

De când am făcut ochi, am crescut și am văzut în casă, printre femei, și călugări. Văduve, monahi și monahii, toate și toți purtători de fuste. Haine negre, poale lungi, bărbi albe, icoane, miros de tămâie și busuioc… toate sunt ancorate în amintirile mele cele mai timpurii. Și nu doar că vedeam alb-negru în fața ochilor în casa din Tecuci, dar, pentru a mi se întări stimulul, de la 2 ani și până pe la 14, am fost dus și am petrecut verile la Mănăstirea Neamțului. Nimic din ce-i călugăresc nu piere… și de aceea trebuie să fie transmis. Eram învățat să bat toaca, să culeg mure, să curăț legumele pentru borș, să servesc la trapeză, să cânt la strană și câte și mai câte. Gheorghiță, că așa mi se spunea, după ce-l de-al doilea prenume, Georgian, era văzut pretutindeni și deja mi se hotăra viitorul. Frații întru Domnul mă și vedeau tuns. Depășisem noviciatul și starețul îmi și pregătea brâul din piele. Nu au apucat să mă văd rasofor, pentru că planurile tripletei feminine tecucene se pare că erau altele. Și aveam să le aflu mai târziu. 

Nu știu cum ajunsesem să fiu ucenic al unui călugăr bătrân, ce-și abia își târa trupul, șchiopătând, sprijinindu-și cu greu ființa de carne pe cele două picioare, dintre care unul, pesemne că era cioplit în vreun atelier mănăstiresc de odinioară, că-l deranja și ofta în permanență, la fiecare pas. 

În negureala bisericii Sf. Gheorghe făceam zilnic cele ce mi se cereau. Dintr-o strană ascunsă îndărătul unui stâlp pictat cu nu-mai-știu-care sfinți, mă supraveghea bătrânul monah. Până într-o zi, când, zâmbitor, m-a chemat lângă strana lui și mi-a turnat să beau o băutură dulce și închisă la culoare. Când a simțit că licoarea mă toropise, pe neașteptate, și-a strecurat mâna-i stafidită în pantalonașii mei. Aveam pe atunci, cred, vreo 11 ani.

„Ia să vedem cuculețul…”, îmi răsună și acum în minte vorbele sale.

M-am dat în lături și m-a luat de mână să mergem împreună în chilie. L-am urmat, pentru că îmi spusese că vrea să-mi arate ceva, însă, odată închisă ușa masivă a celulei monahicești, m-am simțit captiv în spațiul acela sumbru, întunecat, în care pâlpâiau candele care făceau chipurile din icoane să pară că tremură. S-a așezat pe pat și m-a tras lângă el. Când am priceput că insistența prinde contur mai apăsat, m-am smuls din mâinile sale și am fugit la cișmeaua din curtea mănăstirii unde mi-am aruncat, vreme de câteva minute, parcă toată apa aceea rece care țâșnea din piatră. Memoria mea nu-mi poate răspunde la întrebarea „Când și cum am dat din noi ochii cu beteagul Ioanichentie”. Neîndoielnic este că l-am revăzut în primul an de studenție, când am ajuns prin acele locuri cu un grup de colegi mediciniști, și apoi, am auzit că a plecat la Domnul. Și de fiecare dată când am mai ajuns pe la Neamț, am vrut să caut mormântul, să pun o lumânare și să-i transmit că l-am iertat. 

Sunt cunoscute astfel de întâmplări încă din primele secole ale monahismului răsăritean. Un amic teolog, retras dintre ai săi tocmai pentru că a fost dezgustat de ce ajunsese să vadă, și-a propus atunci să facă o asociație care să-i ajute pe tinerii care fuseseră victime ale abuzurilor intime din mănăstiri. A renunțat la idee, ca și la slujire, convins fiind că reformarea bisericii nu o va face decât un cataclism și că orice luptă ar porni e sortită eșecului. Nu știu dacă atitudinea și comportamentul amicului meu sunt cele bune, dar poate că, de acum, n-ar trebui să mai lăsăm arhimandritului toată grija schitului, și unuia precum Onilă, soarta a atâtea suflete nevinovate de seminariști.

Dr. Richard CONSTANTINESCU

Textul materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 19 februarie 2021

De ce iubesc bărbații sânii mari?

În școala românească este abordat extrem de superficial corpul. Medicina îl privește din perspectiva patologiei, iar alte facultăți, precum sociologia, psihologia, teologia, filosofia îi acordă puțină atenție sau îl include în diverse programe de master, unde li se indică studenților o serie de lecturi, mereu aceleași, se solicită referate, care sunt descărcate de pe diverse site-uri, și, la final, nimeni nu iese câștigat. Mă refer la o înțelegere profundă atât de neceară vieții.

Abordez frecvent problematica intimității și a corpului – cu studenții mediciniști, la seminare, și în emisiunea pe care o realizez la Apollonia Tv: „Corp și intimitate”. Observ că și studenții și specialiștii au o reținere în a vorbi deschis, profesionist, despre trup. Le este greu să pronunțe cuvintele sân, vagin, penis, clitoris sau orgasm. Asta în timp ce statisticile arată că au crescut accesările site-urilor pornografice, de video-chat și achizițiile de jucării sexuale. La suprafață încercăm să părem neinteresați și, în întunericul camerelor noastre, scormonim cele mai ascunse unghere ale internetului. Suntem precum copiii care descoperă o revistă pentru adulți și o ascund între copertele vreunui manual, dând impresia părinților de preocupare intense pentru cutare materie.

Am decis să scriu despre corp și intimitate, apelând la texte medicale, psihologice, sociologice, la literatura erotică și la orice fel de text care poate să lumineze mai bine o anumită zonă a trupului. Privirile bărbaților sunt mereu îndreptate către pieptul femeilor și, în discuțiile masculine, se aduce mereu vorba de „țâțe”. De cele mai multe ori devalorizând femeia și reducând-o la un obiect sexual. Presa are și ea o privire critică la adresa femeilor și operează constant cu un discurs diferit.

Cartea din care am selectat textul de mai jos, Domnii preferă într-adevăr blondele? Știința din spatele iubirii, sexului și atracției, publicată de Editura Trei, în traducerea Ralucăi Hurduc, este lucrarea Jenei Pincott, autoare cunoscută, cu studii de biologie și jurnalism. Partea I a cărții din care am extras fragmentul „De ce iubesc bărbații sânii mari?” este dedicată corpului.

«Glandele mamare descurajează masculii tuturor mamiferelor, cu excepția bărbaților. Asta din cauză că mamelele indică o infertilitate temporară la toate femelele mamiferelor, cu excepția femeilor. Ele ies în evidență la o pisică sau o cățea care are pui mici pe care îi alăptează, semn de indisponibilitate sexuală, și se retrag, de cele mai multe ori, după ce cățeii și pisoii sunt înțărcați. Însă sânii femeilor apar la pubertate și nu se mai retrag niciodată. Bărbații găsesc asta extrem de ațâțător.

Nimeni nu are deocamdată un răspuns definitiv la întrebarea de ce sânii umani sunt atât de sexy și cresc atât de mari, însă toate teoriile au de-a face cu fertilitatea. Psihologii evoluționiști sugerează că decolteul slujește drept un fel de înlocuitor al posteriorului inflamat pe care îl capătă femelele altor primate atunci când sunt în călduri. Psihanaliștii freudieni oferă teorii despre complexul Oedip la bărbații: ei caută mereu o figură maternă (literalmente). Antropologii cred că femeile au dezvoltat sânii mai mari, permanenți, pentru că specia noastră s-a adaptat la un mediu mai aspru și a devenit bipedă, cu un creier mai dezvoltat. Depozitând rezerve de grăsime în zona pieptului (și pe coapse și fund) pe tot parcursul anului, chiar și când nu alăptau, strămoașele noastre au supraviețuit forțelor naturii și rigorilor sarcinilor, nașterilor și creșterii copiilor.

Sânii mari pot fi un semn de fertilitate crescută, ceea ce ar putea explica motivul pentru care atât de mulți bărbați cred că sânii mari sunt mai buni. Grăsimea se acumulează la nivelul pieptului tău (ca și pe fund coapse și șolduri) sub influența hormonului estrogen, care afectează, de asemenea, capacitatea de concepție. Un studiu coordonat la Harvard de epidemiologul Grażyna Jasieńska a demonstrat că femeile cu rotunjimi au șanse de trei ori mai mari să rămână însărcinate decât femeile cu orice alt tip de corp. (Ca să te califici ca subiect al studiului despre despre sânii mari, circumferința bustului tău în jurul sânilor trebuie să fie cu cel puțin 20 % mai mare decât cea măsurată sub sâni.)

Sânii sunt și un indiciu al vârstei, sănătății și genelor bune, motiv pentru care antropologii cred că sunt esențiali în selecția sexuală chiar și în culturile care nu erotizează pieptul mai mult decât fața. Cu cât sânii sunt mai mari, cu atât dezvăluie mai multe despre tine –  asta pentru că sânii femeilor au tendința nefericită de a scădea. În vremurile de dinaintea chirurgiei plastice, doar femeile foarte tinere aveau sâni atât mari, cât și fermi.

Simetria sânilor unei femei dezvăluie, de asemenea, câte ceva despre sănătatea ei. Întrucât sânii cresc atât de rapid la pubertate, ei sunt deosebit de sensibili la turburările hormonale care ar putea face ca un sân să crească mult mai mare decât celălalt și, de asemenea, compromit fertilitatea. Femeile cu sânii asimetrici au în medie mai puțini copii decât cele cu sunt simetrici. Mai mult, riscul de a dezvolta cancer la sân crește odată cu asimetria volumului sânilor.  Pentru fiecare diferență de 100 mm în mărimea sânilor riscul crește cu 50%. (Nu te panica! Cele mai multe femei au asimetrii minore ale sânilor. În medie, sânul stâng este cu 4% mai mare decât cel drept.)

Sânii mari fac parte dintr-o suită de trăsături feminine sexy asociate cu sănătatea și niveluri mai înalte de estrogen, inclusiv un RTȘ scăzut [RTȘ = talie/șolduri], o față mai rotundă și o bărbie mai mică, o voce mai înaltă. Și factorii de mediu influențează dimensiunea sânilor. În China, dimensiunea cupei a crescut cu aproape 2,5 cm într-un deceniu, mai multe femei chineze purtând acum cupele B și C decât în orice altă epocă anterioară, în timp ce media a trecut în America de la 34B la 36C. Dietele cu mai multe grăsimi sunt vinovatele. Totuși, când femeile spun că vor să piardă în greutate, rareori se referă la grăsimea depozitată la nivelul sânilor.»