„Eu am să te-aștept!”

De când am purces în călătoria decopertării trecutului personal, reacțiile online, cât și cele offline au fost pe cât de numeroase, pe atât de diferite și de interesante. 

Unii, prin comentarii sau atitudini, într-un mod mai mult sau mai puțin disimulat, nu încercau să provoace un dialog cu mine, ci, din pricina cotidianului monocrom și a impasului deprimant în care viețuiesc, încercau să descifreze sensuri pe care nu am avut nicio intenție să le sugerez. Conversațiile, cum ar spune Capote, în al său mic dejun, erau „ca niște butuci verzi, scoteau fum, dar nu luau foc”. Ochi iscoditori stăteau la pândă, guri imense salivau, așteptând să li se ofere și mai multă carne în cușcă. 

Scriu de o vreme și despre viețile private ale medicilor. Unii nu s-au ferit să recunoască, în jurnale sau public, infidelitățile consensuale sau viețile complicate în care au locuit. Mulți au excelat la patul pacientului, dar au alunecat în fața patului conjugal. Tragica bisectoare despre care pomenea C.D. Zeletin, când vorbea despre medicul-scriitor, străbate și celelalte două existențe ale doctorului – diurnă și nocturnă. Profesionistului căruia i se cere să-și controleze trăirile în fața pacientului i se pretinde, firesc, să-și exprime sentimentele în familie. 

Marele prezent pentru suferinzi este marele absent pentru familie. Susțin că pacienții se comportă imatur și nu le respectă recomandările, dar stârnesc sentimente de nemulțumire, conflicte intraconjugale și nu sunt conștienți de ostilitatea produsă celor de acasă. Acceptă un model disfuncțional familial și exhibă decorul și statutul. 

Sunt false relații ce se vor admirate, venerate din depărtări, fiecare achitându-se neostil sarcinii de a întreține virtual, cel puțin, o închipuire de fericire, o realitate fictivă. Și, cu cât stresul conjugal sporește, și se instalează divorțul emoțional, cu aceeași magnitudine este supraidealizată virtual relația. 

Neplăcându-mi ceea ce vedeam la familiile care, perpetuu, își intensificau percepțiile pozitive în exterior, în ciuda scăderii calității relaționale, am decis, de comun acord cu Florina, să prezentăm, pe orice interfață, că fiecare a ales o alternativă de conviețuire. Nu o înțelegem și nici nu o prezentăm ca un insucces, ci ca o soluţie, un răspuns pozitiv la o disrupţie conjugală.

Nu agreez și nu înțeleg replica „Îmi pare rău” pe care ți-o dau amicii la aflarea separării. Este la fel cu a răspunde „Bine” la cotidiana întrebare „Ce faci?”. Îi pare rău de mine? De Florina? De Sabrina? De o poveste frumoasă în care au crezut? Sau e ceva care îi privește pe ei? 

Îi pare rău că a aflat ceva negativ despre o relație, și creierul îl pune, pe loc, să-și evalueze propria relație șubredă?! Este cunoscut faptul că probabilitatea să divorțezi este mai mare dacă prietenii tăi au divorțat. Decât să te arăți fals-păsător, să sari cu sfaturi și s-o faci pe intervenționistul, mai bine taci sau, cel puțin, urează-i celui singur „Să-ți fie bine!”. 

Prietenul meu, Cătălin, poet și pedagog muzeal, îmi spunea demult, când mă vedea ieșind din arhive, că „borfăiesc” trecutul oamenilor. Dacă aduc în prezent povești din viața privată a unor personaje, cu sau fără busturi și nume de instituții, e necesar să fiu onest cu mine și cu publicul cititor. 

Mereu îmi vin în minte, când este vorba despre intimitatea Reginei Maria și a lui Vodă Cuza, textele incriminatorii ale unor istorici și analizele lor moral-superioare. Parcă-i și vedeam levitând când scriau, reflectând și acuzând amorurile princiare, copleșiți de dezgust. Personajele mele au devenit, de când le-am înțeles importanța și relațiile, nu doar oamenii care au existat sau care își lucrează de pe acum gloria postumă. 

Daniela, soția lui Cătălin, mi-a istorisit o scenă în care regretatul și simparticul ei tată devenea personaj principal. Era demult octogenar și, frecvent, când se întâlnea cu vreun consătean, era întrebat: „Câți ani ani?”. „Cât îmi dai?”, îi răspundea invariabil. Și simțea că celălalt se mira că-l mai află în viață. Însă, păstrându-și chipul luminos, încheia mereu succintul dialog: „Eu am să te-aștept!”. 

Sper că acest text va face ca întreaga comunitate interpretativă să înțeleagă că frământările sale sunt o formă de sex nereproductiv și că i-ar sta mai bine ca, pe viitor, să practice continența. 

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 5 martie 2021 

Cum să nu stai așezat

Într-unul dintre episoadele serialului „Wanderlust” (coproducție BBC One-Netflix, 2018), protagonista, Joy Richards, o terapeută care-și reevaluează relația de cuplu, aflată într-un dialog cu propriul psihoterapeut, este întrebată: „De ce continui să flirtezi cu dezastrul?”. 

Joy, forța motice a seriei tv, ajutată de Angela Bowden să-și aprofundeze sentimentele și traumele ascunse în adâncul ființei, rămâne din nou pe gânduri când i se spune: „Sari de la o criză la alta”. 

Nu despre „prea-căsătoriții” Joy și Alan Richards intenționez să scriu. Nici despre impasul deprimant în care s-au trezit în mariajul lor, și nicidecum despre infidelitatea consensuală pe care serialul ne-o prezintă ori despre duelurile și duetele ce apar pe ecran. Sau despre a pune sau nu corpurile „în cui” după vârsta de mijloc, căptușită într-un mariaj de peste două decenii. 

Este îndeobște cunoscut faptul că societatea românească adoră să-și îndese nasul colectiv în treburile altora. Dar, și fiecăruia dintre noi îi place, că altfel nu știu de ce ar face-o, să-i ia nasul celuilalt și să-l bage în toate oalele și olițele care mai de care mai pline de mirozne sau de duhori. 

Aproape zilnic, fie că mă aflu prin curtea sau pe holurile universității, urechile-mi receptează nefericirile studentelor mediciniste. Sigur că și pe băieți îi cuprinde năpasta. Doar că nu prea sunt așa de dornici de a o împărtăși amicilor. Simulează indiferența și își alungă amărăciunile cu pornografie și jocuri video. 

Fetele, avide de conexiuni emoționale, îndată ce simt că relațiile interpersonal-intime derapează, își sună colegele și, indispuse, după un turbo-rezumat, așteaptă să fie căinate, dar, mai mult, cer asistență tehnică și soluții. Și, adesea, nu doar de la o singura persoană. 

Și constată tulburate că niciuna nu e dispusă să se deplaseze pentru o depanare relațională on-site, invocând complexitatea intervenţiei, ba, chiar sunt îndeamnate să-și arunce motorul, de-a dreptul, în prăpastie.  

Două jucării stricate, neținându-ne de mână suntem mulţi… în cuplu. Am intrat ridați, beteșugiți, descărnați și am ridicat construcții relaționale scofâlcite. Pârâiturilor articulațiilor intime nu le-am dat importanță, și doar atunci când urechile celorlalți au sesizat cracmentele ne-am dezvelit straiele ce acopereau proscrisele copturi. 

Ne-am expus infirmitățile și intimitățile celor care ne-au asculat și celor care ne-au auzit. Ne-am plâns pe noi și am căutat aprobare de la gurile celorlalți. 

Să te așezi la casa ta, așa eşti sfătuit de părinți și comunitatea îți pândește mișcările, până ce te vede „luat” și pus în „celula de bază”. Părinților și „lumii”, cum îndeobște ne place s-o numim, nu le pasă că ajungem calupuri de moarte vie. 

Astâmpărul, chiar dacă ascunde putreziciune, este glorificat. Să ajungi „acolo” și să rămâi „acolo”. Căpătuirea pune capăt vieților noastre. Ne așterne până cei rămași ne vor depune trupul. 

Rostuiți cum părem din afară, în locurile pe care părinții-plasatori ne-au pus să ședem, ne trezim dintr-odată. Nu ne ridicăm, ci, întinși, ducem telefonul la ureche și îi căutăm pe ceilalți pradă a orizontalei, la fel ca noi, și le înfundăm urechile cu mâlul nostru existențial. Chiar și la primele întâlniri deversăm apele uzate și fetide ale interioarelor noastre. 

Inconștient, punem pe masă manuscrise auto-descriptive ferfenițate și-l forțăm pe celălalt nu doar să le descifreze, ci să-și adauge propriile-i file între copertele noastre. 

Ne ducem șchiopi și gângavi așteptând tămăduirea. Doinim prea mult la urechile semenilor. Ei nu ne sunt terapeuți. Pe aceia îi găsim după goană, când am respirat aerul altor meleaguri, nu pufăind în jilț.

Deseori, când vorbeam la telefon, C.D. Zeletin îmi amintea că Michelangelo le spunea adesea membrilor familiei (citez din memorie): „De ce vă plângeți oamenilor, când îl aveți pe Dumnezeu!?”. 

De ce ne plângem părinților, colegilor la fel de schilodiți, când îi avem pe cei care ne pot conduce înspre înzdrăvenirea interioară? Și ei vă roagă să stați, dar nu către tulburare, ci întru vindecare. Altfel, vă condamnați la un perpetuu flirt cu dezastrul.

Dr. Richard Constantinescu

Text publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 26 februarie 2021

Mănăstire-ntr-un picior…

Când au reapărut în presă și pe rețelele sociale noi informații despre Corneliu Onilă și jocurile sale erotico-monahicești, mi-am zis că e vremea să mărturisesc un episod din copilăria mea, care putea să-mi marcheze și să-mi mineze viață emoțională într-un mod dramatic. La aceasta am adăugat și încurajările unor psihologi, afiliați Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, care m-au felicitat și încurajat să scriu și să vorbesc despre suferințele timpurii, relații, doliu și cum reacționăm la evenimentele marcante din viața noastră.  

Mi-am construit și reconstruit fundația stilului de atașament, și nu doar atât, prin relațiile pe care le-am dezvoltat cu patru femei. Mama, o tânără profesoară de biologie din Roman, simțind că viața bebelușului său este pusă în pericol de soț, în familia căruia venisem pe lume, la 2 luni și jumătate m-a încredințat unor femei singure: bunica, mama și mătușa ei. Nu mi s-a povestit cum m-am adaptat și reacționat atunci când am rămas în alte brațe decât cele ale femeii care mă adusese pe lume. Știu doar că soțul ei nu mă voia în preajmă-i, și făcea orice să mă deterioreze fizic și emoțional. 

De când am făcut ochi, am crescut și am văzut în casă, printre femei, și călugări. Văduve, monahi și monahii, toate și toți purtători de fuste. Haine negre, poale lungi, bărbi albe, icoane, miros de tămâie și busuioc… toate sunt ancorate în amintirile mele cele mai timpurii. Și nu doar că vedeam alb-negru în fața ochilor în casa din Tecuci, dar, pentru a mi se întări stimulul, de la 2 ani și până pe la 14, am fost dus și am petrecut verile la Mănăstirea Neamțului. Nimic din ce-i călugăresc nu piere… și de aceea trebuie să fie transmis. Eram învățat să bat toaca, să culeg mure, să curăț legumele pentru borș, să servesc la trapeză, să cânt la strană și câte și mai câte. Gheorghiță, că așa mi se spunea, după ce-l de-al doilea prenume, Georgian, era văzut pretutindeni și deja mi se hotăra viitorul. Frații întru Domnul mă și vedeau tuns. Depășisem noviciatul și starețul îmi și pregătea brâul din piele. Nu au apucat să mă văd rasofor, pentru că planurile tripletei feminine tecucene se pare că erau altele. Și aveam să le aflu mai târziu. 

Nu știu cum ajunsesem să fiu ucenic al unui călugăr bătrân, ce-și abia își târa trupul, șchiopătând, sprijinindu-și cu greu ființa de carne pe cele două picioare, dintre care unul, pesemne că era cioplit în vreun atelier mănăstiresc de odinioară, că-l deranja și ofta în permanență, la fiecare pas. 

În negureala bisericii Sf. Gheorghe făceam zilnic cele ce mi se cereau. Dintr-o strană ascunsă îndărătul unui stâlp pictat cu nu-mai-știu-care sfinți, mă supraveghea bătrânul monah. Până într-o zi, când, zâmbitor, m-a chemat lângă strana lui și mi-a turnat să beau o băutură dulce și închisă la culoare. Când a simțit că licoarea mă toropise, pe neașteptate, și-a strecurat mâna-i stafidită în pantalonașii mei. Aveam pe atunci, cred, vreo 11 ani.

„Ia să vedem cuculețul…”, îmi răsună și acum în minte vorbele sale.

M-am dat în lături și m-a luat de mână să mergem împreună în chilie. L-am urmat, pentru că îmi spusese că vrea să-mi arate ceva, însă, odată închisă ușa masivă a celulei monahicești, m-am simțit captiv în spațiul acela sumbru, întunecat, în care pâlpâiau candele care făceau chipurile din icoane să pară că tremură. S-a așezat pe pat și m-a tras lângă el. Când am priceput că insistența prinde contur mai apăsat, m-am smuls din mâinile sale și am fugit la cișmeaua din curtea mănăstirii unde mi-am aruncat, vreme de câteva minute, parcă toată apa aceea rece care țâșnea din piatră. Memoria mea nu-mi poate răspunde la întrebarea „Când și cum am dat din noi ochii cu beteagul Ioanichentie”. Neîndoielnic este că l-am revăzut în primul an de studenție, când am ajuns prin acele locuri cu un grup de colegi mediciniști, și apoi, am auzit că a plecat la Domnul. Și de fiecare dată când am mai ajuns pe la Neamț, am vrut să caut mormântul, să pun o lumânare și să-i transmit că l-am iertat. 

Sunt cunoscute astfel de întâmplări încă din primele secole ale monahismului răsăritean. Un amic teolog, retras dintre ai săi tocmai pentru că a fost dezgustat de ce ajunsese să vadă, și-a propus atunci să facă o asociație care să-i ajute pe tinerii care fuseseră victime ale abuzurilor intime din mănăstiri. A renunțat la idee, ca și la slujire, convins fiind că reformarea bisericii nu o va face decât un cataclism și că orice luptă ar porni e sortită eșecului. Nu știu dacă atitudinea și comportamentul amicului meu sunt cele bune, dar poate că, de acum, n-ar trebui să mai lăsăm arhimandritului toată grija schitului, și unuia precum Onilă, soarta a atâtea suflete nevinovate de seminariști.

Dr. Richard CONSTANTINESCU

Textul materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 19 februarie 2021

Enigmatici și perfizi

Zilnic sunt invadat de mesaje trimise de prieteni virtuali. Majoritatea cuprind link-uri și „informații bombă” despre COVID, pandemie și vaccinare. Dacă la început le răspundeam, fie printr-un text amplu, fie sugerându-le surse credibile, de-o bună bucată de vreme închid căsuțele ce mi se ivesc în toiul dimineții și nici măcar nu dau vreo repică la întrebarea recurentă: „De ce ignorați ceea ce vă trimit?”. 

E firească dorința omului de a pune la îndoială ceea ce vede și ce aude. Studenților le spun să-și dezvolte simțul critic și să chestioneze orice primesc din partea profesorilor. A cerceta și reflecta asupra conținuturilor ce ți se propun e un semn de vitalitate. Dacă este să judecăm așa, înseamnă că și entuziaștii vaccinării ori negaționiștii pandemiei sunt pe deplin îndreptățiți și vii când devin evangheliști ai unei facțiuni. Nu sunt de acord cu specialiștii care îi critică frecvent și, cred ei, îndreptățit, pe ne-specialiștii care se aruncă, fără să știe a înota, în apele reci și tulburi ale științei. Istoria medicinei, dacă e să amintim doar această zonă a cunoașterii, are nenumărate exemple de inovații și descoperiri ivite din mințile și din stăruința unor ne-medici și ne-specialiști. Nu sunt de acord nici cu aceia care necontenit îi sfătuiesc pe oameni să nu cerceteze ei, ca muritori, legile care le sunt date numai inițiaților să le pătrundă cu înțelepciunea lor. 

Îmi amintesc de anul 2007, când nu trecea o zi în care un coleg din universitate să nu-mi împărtășească, șoptit, ce mai descoperise el privind cu atenție fațadele unor clădiri istorice din Iași. Câte semne au pus arhitecții, cârdași cu proprietarii, pe imobilele urbei, pe care ieșenii, românii, în general, nu le vedeau. Câți orbi se perindau pe străzi… și câtă energie mobiliza amicul meu în a-i conduce pe concetățeni la scăldătoare, unde să-și spele ochii și să se întoarcă la casele lor cu exact același fel de a privi cu al său. Descoperise documentare pe YouTube și își forța prietena să le urmărească. Într-un final, ea a fost singura care s-a iluminat, când a decis să pună punct final relației. El, însă, multă vreme a rămas convins că „a fost lucrat” de slujitorii Întunericului. 

Dacă ar fi fost vreun călugăr neștiutor, fost macaragiu o viață, devenit monah, după pensionare și divorț, la vreo mânăstire din nordul țării, aș fi înțeles. Dar, el citise sute de cărți, în cel puțin trei limbi, frecventa multiple spații culturale, și totuși era convins că Antihristul vine pe bandă de magnetofon, scuze, că mi-am amintit de Haralamb Zincă, pe codurile de bare ale produselor. Parcursese numeroase pagini de internet ale unor site-uri care propovăduiau „ortodoxia cea adevărată” și își propunea să facă un turneu prin liceele și universități în care să susțină prelegeri menite a-i trezi pe tineri. Făceam lungi plimbări prin Copou și mă ruga să-i pun întrebări încuietoare, să simulez că sunt o persoană din sală, care vrea să-l pună în dificultate ori să-l ridiculizeze pentru temele aduse în discuție. Dacă e să mă întreb când i-a dispărut entuziasmul pelerinajului omiletic, nu am vreun răspuns clar. Ce știu este că a cunoscut, la cumpărături fiind, nu știu dacă în momentul când i se scanau produsele din coș, dar în acea zonă, o tânără ce a suflat în fața lui suflare de viață și i-a destrămat planurile. Acum zburdă, cu cele două fetițe ale lor, prin locurile la care nici cu gândul nu visase în vremurile când privea îngrozit liniile negre de pe facturi și tresărea când le observa pe copertele volumelor cumpărate de la librăria Patriarhiei.

Privim prea departe și nu vedem colea. Avem ochi de vultur când e vorba de conspirații, dar suntem cârtițe în familie sau la serviciu. Știm că ne manipulează Bill Gates și că Jeff Bezos vrea să ne ia banii, dar nici prin cap nu ne trece că suntem marionetele celor de lângă noi. Suntem convinși că ni se va implanta curând un cip, dar nu realizăm că ne-au fost instalate din copilărie programe care rulează continuu și care ne ruinează existența. Au măști acești giganți ai tehnologiei și ai vânzărilor online, dar, cel mai adesea, cei împreună cu care ne petrecem orele și viața, cărora le acordăm toată încrederea, au măști mult mai bine așezate pe figurile dindărătul cărora nu răzbate rictusul pe care-l au permanent, și inimi mult mai reci decât ale oricărui psihopat de ale cărui acțiuni ne înspăimântăm, noapte de noapte, la serialele înspre care stăm cu ochii holbați. 

Mult mai serioase sunt costurile emoționale și fizice pe care le plătim, când ignorăm realitatea relațiilor familiale sau profesionale, decât presupusele costuri de care ne temem, dar fără temei. Până a fi încorporați în Sistemul de care ne este atât de frică și care ne înspăimântă zilnic, să ne trezim și să vedem nevoia de posedare a partenerilor, disperarea cu care ne atrag în dependența lor, să nu trecem cu vederea posibilele amenințări ale Ocultei, dar nici să le luăm atât de în serios după cum suntem continuu forțați să credem.

Evident că și un post de președinte al asociației de locatari are o miză. Și în alegerea lui sunt implicate forțe oculte și interese doar de unul știute. Nimic nu fascinează mai mult precum banii și puterea. Nu pledez pentru ignoranță, ci pentru o privire atentă în jur. Dar, mai mult, asemeni lui Coșbuc, în „Moartea lui Fulger”, le spun acelora care-mi mai trimit mesaje: 

Trăiește-ți (…) viața ta! / Și-a morții lege n-o căta! // O fi viața chin răbdat, / Dar una știu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 5 februarie 2021

Ceva de ascuns

Totul pornit de la un selfie cu Ioana, nepoata mea, în vârstă de 10 ani, fiica demi-sorei mele, Danna. Ea, împreună cu geamăna sa, Ana-Maria, veniseră s-o vadă Sabrina, pe care o știau din fotografii și din conversațiile video pe care le purtasem de la nașterea verișoarei lor. 

Ne-am fotografiat și cei din jur au sesizat asemănarea puternică dintre noi. „Parcă e copilul tău”, îmi spuse Danna. „O voi posta pe Facebook să vedem ce reacții va stârni!” Și am însoțit fotografia de următorul text: „Când îți revezi copilul după mai mult de un deceniu…”. A fost un boom! Sute de aprecieri, zeci de comentarii, mesaje private, telefoane și discuții în diverse locuri de pe planetă. N-a existat zonă a lumii din care să nu primesc întrebări, încurajări și felicitări. Universitari, medici, jurnaliști, fosta învățătoare, prieteni ai prietenilor virtuali au scris și au reacționat abundent îndărătul imaginii: „Doamne, cât de mult semănați!”; „Să vă iubiți și să fiți fericiți!”; „Bună înțelegere și regăsire pe viață!”; „O frumoasă și fericită regăsire!”; „Să o ajutați să-și pună planurile în realizare. Se vede, din fotografie, că e o fetiță inteligentă!”; „Emoții!”; „Magie!”; „Regăsire pentru totdeauna!”; „Să-ți trăiască și să te fericească, felicitări!”; „Pfuaaa! Ce mare și frumoasă e!”; „Sa nu vă despărțiți! Pentru un copil e o mare durere să trăiască fără un părinte! Să aveți parte de bucuria regăsirii, apartenenței și iubirii familiale. Un copil minunat, frumos și inteligent!”; „Unde ai ținut-o ascunsă până acum? Frumoase fete ai!”; „Dacă ți-e surioară, îți seamănă… Copil din flori, nu te știam, de gen. Divorț? N-am auzit.”; „Ați pus lumea pe jar!”. 

REALITATEA CEA REALĂ

Într-o vară, cu mulți, mulți ani în urmă, stăteam cu niște vecini de-o vârstă pe banca din fața scării. Un milițian, care făcea o evidență a celor din bloc, îmi cere să aduc buletinul. Știa, pesemne, că trecusem recent de 14 ani. S-a uitat rapid, și parcă voind să mă învinovățească a spus răstit: „Tată natural!?”. În actul de identitate, la rubrica în care sunt menționați părinții, era trecut numele mamei – Zonia, bunica devenită mamă după moartea mamei, și care mă înfiase, iar în dreptul tatălui – era o liniuță mică neagră. Nici nu știu când a auzit, dar mai ales cum a coborât bunica de la etajul al treilea! Pe cât era de zdrahon, pe atât de tare s-a înspăimântat de reacția bunicii-mamă. Nu mai rețin ce a urmat după acel moment. Dar știu bine ce s-a petrecut în urmă cu trei ani. 

La trei decenii de la întâmplarea cu Organul, liniuța avea să dispară. Nu din buletin și nici din actele oficiale. Ci din realitatea cea reală, aceea din spatele cortinei. La sugestia demi-sorei mele, care avea informații sigure, am trimis o cerere de prietenie unui personaj ce afișa virtual o alură sportivă. I-am scris și câteva rânduri și, ca să scurtez povestea, la puțină vreme, în piața din fața UMF Iași, liniuța prinsese consistență, carne și suflu. Asemenea lui Cuza, care se culcase om obișnuit și se trezise Domn al Moldovei, și Victor s-a trezit, peste decenii, tată și recent bunic. Și, după postarea mea, bunic la dublu, cum i-a spus un amic la telefon, îndată ce a văzut poza fiului regăsit cu fiica regăsită…

IMPORTANȚA UNEI FOTOGRAFII

Chiar și oamenii apropiați au fost bulversați de faptul că am tăinuit existența unui copil vreme și nu mai știau ce să creadă. Cel mai interesant telefon l-am primit de la un doctor din sudul țării.

Domnule Richard, am văzut noaptea trecută o fotografie pe care ați postat-o. Voiam să vă spun că și eu am ceva de ascuns. Dar nu am curaj să spun nimănui. Dumneavoastră ați avut mare curaj!

Și au urmat felicitările și urările conjuncturale. 

O fotografie smintește sau bucură. Te promovează ori te îngenunchează. Privind-o, mulți își suspendă rațiunea și se avântă în valurile emoției. O imagine îi înduioșează pe unii sau te face să fii adulterin în ochii altora. Nu-i cunoaștem și nu vrem să-i cunoaștem pe cei din preajma noastră. Îndată ce-ar dezvălui ascunsul, pe dată ar fi decapitați social. Mulți decupează imaginile unor persoane din trecutul lor, ascunzându-i. Gaura din fotografie cred că îi și face nevăzuți. Alții, asemenea mie, adaugă imagini fotografiilor de altădată, chiar și colate, și fac ascunsul văzut. Transformă liniuța în contur și îi dau culoare. 

Dr. Richard Constantinescu  

Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 15 ianuarie 2021

Subteranele bucuriei

Viața se schimbă cu repeziciune. / Viața se schimbă într-o clipă. / Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește. // Viața se schimbă într-o clipă. / Clipa obișnuită.

Când mașina a izbit spatele automobilului din fața noastră, versurile lui Joan Didion, din al său „An al gândirii magice”, mi-au sărit în față, ca un airbag. Cu niciun minut înaintea accidentului, îmi trecea prin gând cât e viața de fragilă și de pasageră, și gândul nu a apucat să coboare în gât, de unde să-l revărs înspre amicul de la volan, că viața a fost mai rapida decât dansul sinaptic.

Poleiul e cauza. El a făcut ca viețile a trei oameni să fie brusc zguduite? El a făcut ca șoferilor să li se schimbe traseul acelei seri? Ca eu să nu mai pot ieși și să mă strecor pe fereastra prin care, cu doar câteva momente înainte, priveam forfota străzii? Așază viața mereu coji de banane ca să ne privească apoi de pe tavanul unei săli de operație? Ea ne aranjează întâlniri importante, care ne validează, dar în urma cărora, la doar câteva zile ne face să tremurăm sub pături, să privim cum se conturează liniile de la testul rapid? Ea ne înfierbântă, ne face să ne scuipăm plămânii și să ne îngrijorăm pentru cei din casă? 

Eram elev și viața pe care o cunoșteam se sfârșea. S-a sfârșit în mai puțin de trei ani de câteva ori. Un telefon de Crăciun, în 1986, ne anunța că mama este în comă, într-un pat de spital din Roman. Cineva din casă m-a luat, cu delicatețe, pe hol și, așezați pe pat, a încercat să-mi spună ceva despre prezent și despre viitor. Despre cum e bine ca eu să pășesc pe o treaptă superioară în viață, la maturitate. Și, anii ce au trecut, pe acel pat, intrând în casă, am văzut întins și fără suflare, trupul celui care îmi spusese că viața mi s-a schimbat. Apoi, alte și alte trupuri mă așteptau să văd schimbarea. An după an. Crăciunul nu a mai fost sărbătoarea bucuriei din 1986. Niciodată. 

Pentru fiecare om, viața plesnește din bici și îl trimite în altă încăpere. Toate cărările pe care mergea înainte i se par dintr-o dată străine. Până când le bătătorește și, din nou, viața, îl surprinde la alt etaj. În final, fără ascensor, învelit în cherestea, îl depune în locul curățat de cei care sunt adunați, la căpătâi, într-un săculeț alb din pânză.

Moartea mi-a traversat existența încă din pântecele mamei. Ne-a trimis-o viața mult prea des. Am privit de mult prea multe ori cum pământul acoperă și pecetluiește o existență. Am adunat, pentru că groparii nu voiau s-o facă, ori că le plăcea să se amuze, resturile străbunicului și ale unui prunc. Mi-au trecut prin mână multe cranii și resturi umane. Săptămânal privesc vitrinele Muzeului de Anatomie și mă întreb ce a făcut viața cu acei oameni care, de-o bună bucată de vreme, sunt „piese” de muzeu, „obiecte” și „exponate”. Cum devin subiect de presă, postări pe rețelele sociale și atracție pentru „Școala altfel”. Cine știe în ce recipiente vor ajunge părți din corpurile pe care atât de mult le venerăm acum? Cum mâna care a mângâiat nou-născutul ajunge sub lentilele vreunui viitor plastician… 

La nicio săptămână după coliziune și după ce am devenit pozitiv, sunam la 112. Cu câteva ore înainte de a împlini 5 luni, Sabrina era surprinsă de viață și aștepta „eliberarea unui echipaj”. 10, 20, 30, 50 de minute. Viața o urca târziu în ambulanță și o ducea într-o călătorie, pentru care doar biletul de îmbarcare era sigur. Scriu aceste rânduri când încă este în stare critică. Într-un spital care m-a înspăimântat din studenție. În care suferinței trupești a copiilor, a celei sufletești a mamelor ce-i însoțesc li se adaugă tavane ce stau să strivească, personal mereu arțăgos și porții de mâncare pe care doar dacă le privești îți stârnesc impulsul de vomă. 

Am absorbit moarte, durere și multă tristețe din copilărie. Dar acest fenomen a fost accelerat când am parcurs sute de tomuri despre suferință, până când am finalizat „Sensul durerii” și, mai ales, de când am intrat în lumea universitară. De ce atâta posomoreală în mediul academic? De ce atâta negură așezată pe chipuri și înlăuntru? Explicații nu încerc să ofer aici. Îmi propun ce nu am reușit atâta amar de ani: să las bucuriei loc să îmi îmbibe sufletul. Să nu mă mai las pradă vieții care te scufundă, asemenea unui covrig polonez, într-o zeamă cleioasă.

Mă uitam la Sabrina, înainte de a o vedea doar în fotografiile trimise din spital, cum trăia prezentul, râdea și plângea. Acum. Trecutul nu-l știa și viitorul n-o interesa. Râdea și plângea și îmi ștergea strat după strat de acreală. Era Pozitivă dinainte de a fi pozitivă.

Dr. Richard Constantinescu

Textul inteegral al materialului publicat în săptămânalul Viața medicală / joi, 24 decembrie 2020

De ce iubesc bărbații sânii mari?

În școala românească este abordat extrem de superficial corpul. Medicina îl privește din perspectiva patologiei, iar alte facultăți, precum sociologia, psihologia, teologia, filosofia îi acordă puțină atenție sau îl include în diverse programe de master, unde li se indică studenților o serie de lecturi, mereu aceleași, se solicită referate, care sunt descărcate de pe diverse site-uri, și, la final, nimeni nu iese câștigat. Mă refer la o înțelegere profundă atât de neceară vieții.

Abordez frecvent problematica intimității și a corpului – cu studenții mediciniști, la seminare, și în emisiunea pe care o realizez la Apollonia Tv: „Corp și intimitate”. Observ că și studenții și specialiștii au o reținere în a vorbi deschis, profesionist, despre trup. Le este greu să pronunțe cuvintele sân, vagin, penis, clitoris sau orgasm. Asta în timp ce statisticile arată că au crescut accesările site-urilor pornografice, de video-chat și achizițiile de jucării sexuale. La suprafață încercăm să părem neinteresați și, în întunericul camerelor noastre, scormonim cele mai ascunse unghere ale internetului. Suntem precum copiii care descoperă o revistă pentru adulți și o ascund între copertele vreunui manual, dând impresia părinților de preocupare intense pentru cutare materie.

Am decis să scriu despre corp și intimitate, apelând la texte medicale, psihologice, sociologice, la literatura erotică și la orice fel de text care poate să lumineze mai bine o anumită zonă a trupului. Privirile bărbaților sunt mereu îndreptate către pieptul femeilor și, în discuțiile masculine, se aduce mereu vorba de „țâțe”. De cele mai multe ori devalorizând femeia și reducând-o la un obiect sexual. Presa are și ea o privire critică la adresa femeilor și operează constant cu un discurs diferit.

Cartea din care am selectat textul de mai jos, Domnii preferă într-adevăr blondele? Știința din spatele iubirii, sexului și atracției, publicată de Editura Trei, în traducerea Ralucăi Hurduc, este lucrarea Jenei Pincott, autoare cunoscută, cu studii de biologie și jurnalism. Partea I a cărții din care am extras fragmentul „De ce iubesc bărbații sânii mari?” este dedicată corpului.

«Glandele mamare descurajează masculii tuturor mamiferelor, cu excepția bărbaților. Asta din cauză că mamelele indică o infertilitate temporară la toate femelele mamiferelor, cu excepția femeilor. Ele ies în evidență la o pisică sau o cățea care are pui mici pe care îi alăptează, semn de indisponibilitate sexuală, și se retrag, de cele mai multe ori, după ce cățeii și pisoii sunt înțărcați. Însă sânii femeilor apar la pubertate și nu se mai retrag niciodată. Bărbații găsesc asta extrem de ațâțător.

Nimeni nu are deocamdată un răspuns definitiv la întrebarea de ce sânii umani sunt atât de sexy și cresc atât de mari, însă toate teoriile au de-a face cu fertilitatea. Psihologii evoluționiști sugerează că decolteul slujește drept un fel de înlocuitor al posteriorului inflamat pe care îl capătă femelele altor primate atunci când sunt în călduri. Psihanaliștii freudieni oferă teorii despre complexul Oedip la bărbații: ei caută mereu o figură maternă (literalmente). Antropologii cred că femeile au dezvoltat sânii mai mari, permanenți, pentru că specia noastră s-a adaptat la un mediu mai aspru și a devenit bipedă, cu un creier mai dezvoltat. Depozitând rezerve de grăsime în zona pieptului (și pe coapse și fund) pe tot parcursul anului, chiar și când nu alăptau, strămoașele noastre au supraviețuit forțelor naturii și rigorilor sarcinilor, nașterilor și creșterii copiilor.

Sânii mari pot fi un semn de fertilitate crescută, ceea ce ar putea explica motivul pentru care atât de mulți bărbați cred că sânii mari sunt mai buni. Grăsimea se acumulează la nivelul pieptului tău (ca și pe fund coapse și șolduri) sub influența hormonului estrogen, care afectează, de asemenea, capacitatea de concepție. Un studiu coordonat la Harvard de epidemiologul Grażyna Jasieńska a demonstrat că femeile cu rotunjimi au șanse de trei ori mai mari să rămână însărcinate decât femeile cu orice alt tip de corp. (Ca să te califici ca subiect al studiului despre despre sânii mari, circumferința bustului tău în jurul sânilor trebuie să fie cu cel puțin 20 % mai mare decât cea măsurată sub sâni.)

Sânii sunt și un indiciu al vârstei, sănătății și genelor bune, motiv pentru care antropologii cred că sunt esențiali în selecția sexuală chiar și în culturile care nu erotizează pieptul mai mult decât fața. Cu cât sânii sunt mai mari, cu atât dezvăluie mai multe despre tine –  asta pentru că sânii femeilor au tendința nefericită de a scădea. În vremurile de dinaintea chirurgiei plastice, doar femeile foarte tinere aveau sâni atât mari, cât și fermi.

Simetria sânilor unei femei dezvăluie, de asemenea, câte ceva despre sănătatea ei. Întrucât sânii cresc atât de rapid la pubertate, ei sunt deosebit de sensibili la turburările hormonale care ar putea face ca un sân să crească mult mai mare decât celălalt și, de asemenea, compromit fertilitatea. Femeile cu sânii asimetrici au în medie mai puțini copii decât cele cu sunt simetrici. Mai mult, riscul de a dezvolta cancer la sân crește odată cu asimetria volumului sânilor.  Pentru fiecare diferență de 100 mm în mărimea sânilor riscul crește cu 50%. (Nu te panica! Cele mai multe femei au asimetrii minore ale sânilor. În medie, sânul stâng este cu 4% mai mare decât cel drept.)

Sânii mari fac parte dintr-o suită de trăsături feminine sexy asociate cu sănătatea și niveluri mai înalte de estrogen, inclusiv un RTȘ scăzut [RTȘ = talie/șolduri], o față mai rotundă și o bărbie mai mică, o voce mai înaltă. Și factorii de mediu influențează dimensiunea sânilor. În China, dimensiunea cupei a crescut cu aproape 2,5 cm într-un deceniu, mai multe femei chineze purtând acum cupele B și C decât în orice altă epocă anterioară, în timp ce media a trecut în America de la 34B la 36C. Dietele cu mai multe grăsimi sunt vinovatele. Totuși, când femeile spun că vor să piardă în greutate, rareori se referă la grăsimea depozitată la nivelul sânilor.»

15 lucruri de știut înainte de a fi tată

Titlul capitolului era „15 lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le știu înainte să am un copil”. Nu mi-a fost de acord cu formularea „să am”. De aceea am modificat titlul acestei postări. Un copil este adus la ființare, la bucuria vieții și nu spre a deveni o posesiune. A fi al lui Cutare. Aparținem, dar nu suntem obiectul însuflețit al unor părinți. Cartea lui Alex Zamfir – Cel mai bun tată, publicată de Editura Trei – mi-a plăcut și o recomand bărbaților care încă nu au vreun gând de a deveni tați. Dar și celor aflați pe scenă deja.

„Să fiu tată este, de departe, cel mai frumos lucru din viață, în aceeași măsură în care este și cel mai greu”, scrie Alex în deschiderea cărții. Îmi aduc aminte că, la întâlnirea de 10 ani de la finalizarea studiilor medicale, majoritatea colegilor mei, toți medici realizați profesional, în diverse locuri din țară și din lume, se prezentau așa: „Sunt tatăl a doi copii minunați și medic specialist în…”. Eu mă prezentam atunci ca fiind „tatăl” unor cărți pe care le publicasem în ultimii ani. La fel am făcut-o și anul trecut, la cele două decenii scurse de la schimbarea statutului de student în cel de medic. În 2029 voi avea altceva de declarat! Adesea sunt citate declarațiile unor oameni politici, scriitori și antreprenori de succes în care susțin că sunt mândri de faptul că sunt părinți și apoi de celelalte realizări, și amintesc aici pe Gordon Brown și pe Steve Jobs. Chiar dacă a schimbat lumea cu ideile sale, Steve Jobs este citat că ar fi spus, cu puțină vreme înainte de a muri, că rolul de tată a fost de 10.000 de ori mai valoros decât oricare dintre realizările sale. Unii puteți spune, și poate că aveți dreptate, fie că sunt declarații menite să lumineze și mai mult personalitatea sa, fie că, dacă într-adevăr a spus acele vorbe, era boala care vorbea. Cum era reclama aceea: „Nu ești tu când ți-e foame”, așa-i?

Femeile, și în special mamele, sunt încântate să citească volume scrise de bărbații-tați despre experiențele parentale. Unele se întreabă, în timp cde sunt într-o relație cu un bărbat, cum ar fi acesta în postura de tată. „Tare sunt curios să te văd cum o să fii atunci”, îmi spunea și mie Florina în perioada cât a fost însărcinată. Acum am citit ce a scris despre mine ca tată pe Facebook. Poate e real, poate vorbea oboseala cu care este încercată de o lună…

Alex și-a dorit să fie „cel mai bun tată” și, poate, să i se cânte „Cine este Number One?! Alex, Alex!”? Se visa pe podiumul Primului Congres Internațional al SuperPărinților, fotografiat cu trofeul Marelui Premiu sau măcar cu Premiul Special al Juriului acordat pentru Cel Mai Admirat Tată din Lume. El încearcă să fie zilnic mai bun pentru Mark.

Fiecare ne-am dori să avem mintea cea de pe urmă. Și scriem post-eveniment texte și cărți, poate măcar un om le va citi și va înțelege.

Așa că, ne-tați, pre-tați sau tați… cartea aceasta e pentru voi!

Cele 15 lucruri pe care Alex Zamfir și-ar fi dorit să le afle înainte de a fi tată:

Că asistentele din acvariul cu nou-născuți îl vor manevra ca pe o simplă bucată de carne și nu ca pe comoara mea. N-aș fi fost nevoit să descopăr că din gura mea pot ieși concomitent urlete, înjurături de mamă și amenințări cu moartea.

Că atunci când ne vom întâlni pentru prima dată va fi atât de îmbufnat, încât voi fi realmente îngrijorat că ne-ar putea rupe pe genunchi și pe mine, și pe doctoriță. Mi-aș fi exersat o față mai relaxată.

Că voi privi FRICA în ochi și, tot nu știu cum, voi învinge. El, cu noi. În beznă, prizonieri într-o casă părăsită. Mă refer, bineînțeles, la prima noapte singuri cu copilul acasă.

Că un copil de doar câteva luni poate detecta absolut orice mișcare a unui adult care încearcă să se îndepărteze. M-aș fi specializat în arta levitației.

Că ființa asta va urla non-stop timp de șase luni. Și că și copilul va mai plânge din când în când.

Că timp de 113 zile consecutiv voi citi în fiecare seară o carte. Aceeași.

Că în casa mea un alt produs va detrona viteza de consum a hârtiei igienice: Nurofenul pentru copii. Aș fi cumpărat acțiuni la oamenii ăștia.

Că un copil doarme cel mai bine în mașină. Îmi cumpăram o rulotă în loc de casă. Bine, tot cu credit în franci, normal.

Că atunci când nu dormi există o linie foarte fină între nebunie și demență.

Că forță nu înseamnă bicepși, abdomen și spate, ci căratul a 15 kile vii și leneșe în brațe pe kilometri întregi, în ceea ce se dorea a fi o „plimbare plăcută în familie”.

Că mă voi reîmprieteni cu mine însuși. Bine de tot.

Că singurii pereți nevopsiți din casă vor fi pereții de la vecini. Lăsam casa la gri.

Că Pink și Nate Ruess sună la fel la București, la Giurgiu, la Ruse, la Sofia, la Kulata, în Kalamaria și la Salonic. Și în toate localitățile dintre. I-aș fi uitat acasă.

Că și eu, și soția ne vom aminti cețos primele șase luni de viață ale copilului. (Mă gândesc că poate citește asta și vreun viitor tătic)

Că îl voi iubi atât! Nu, asta n-aș fi vrut s-o știu. Nici n-aveam cum.

30 de motive valabile pentru a avea copii

I-am admirat mereu pe autorii care pot să scrie cu umor despre lucrurile serioase, despre care alți autori scriu cu așa o pătrundere, că îți vine să stai în picioare când le parcurgi tomurile. Adică volume serioase, cu note de subsol eventual, cu bibliografie abundentă la final, să știe cititorul că are în fața ochilor Cea Mai și Cea Mai Lucrare ce s-a scris vreodată despre acel subiect. În cazul de față – cum să supraviețuieti ca proaspăt tată. Sau, tătic, dacă vă place mai mult. Ghidul de supraviețuire a tânărului tătic este o carte de care era nevoie, în noianul de cărți de părințeală și tăticeală cu papion existente în librăriile din România. Specialistul autoproclamat, după cum se descrie Laurent Moreau, „triază, face liste şi clasifică toate subiectele care-i trec prin minte” de câțiva ani. Este, și iar citez, „un fel de psihopat perfect”.

Am selectat din carte o listă cu 30 de motive pentru care e bine să fii tată, conform rețetei Moreau. Fiecare poate să o conteste, să o completeze ori să o simplifice. Faceți ce vreți cu lista aceasta.

 «În spatele discursurilor un pic de conveniență găsim alte motive serioase pentru a deveni tătici. Iată câteva care care pot fi reținute mai ușor:

1. Vei putea beneficia de 10 zile de concediu chiar dacă nici măcar nu ești sigur de paternitatea copilului.
2. Nu mai stai la coadă la supermarket sau pentru un taxi câțiva ani buni.
3. Vei putea plânge în public doar arătând copilul cu degetul și spunând: „este fiul meu”, fără să fi luat drept o ființă cu identitate sexuală incertă.
4. Vei putea în sfârșit avea acces la misteriosul ginecolog.
5. Plimbându-te cu un copil în brațe, poți fi sigur că vei atrage câte un zâmbet feminin din 10 în 10 metri (atenție, întoarcerea la realitate fără copil poate să fie frustrantă).
6. Vei putea descoperi lumea minunată, dar un pic complexă, a alocațiilor familiale.
7. Îți vei putea asigura un venit suplimentar în condițiile în care sistemul actual de remunerare este deficitar.
8. Vei putea bifa din lista ta unul dintre din cele trei lucruri esențiale de făcut în viațăz. Nu îți va mai rămâne decât să plantezi un copac și să scrii o carte, și cercul se va închide.
9. Vei avea posibilitatea să dai ordine cuiva.
10. Vei avea în curând pe cineva care să-ți aducă micul dejun la pat.
11. Vei avea o scuză bună ca să reîncepi să joci jocuri video.
12. Dacă este băiat, în vreo 20 de ani vor fi cu siguranță tinere drăguțe prin casă.
13. Dacă este fată, în vreo 20 de ani vor fi cu siguranță tinere drăguțe prin casă.
14. Poți evita invitații neplăcute la cină, pretextând că ți s-a îmbolnăvit copilul.
15. În fine, poți să-l trimiți pe Darth Vader și să spui: „Eu sunt tatăl tău”. Nu încerca cu tot dinadinsul să-i spui Luke, mai ales dacă este fată.
16. Poți în mod oficial să colecționezi din nou abțibilduri cu jucătorul UEFA și să faci schimb de dubluri cu alți tați la marginea terenului.
17. În viața de zi cu zi siesta va redeveni un moment important, spre fericirea ta.
18. Vei cunoaște bucuria parfumurilor și a cravatei primite de Ziua Tatălui.
19. Există în sfârșit cineva în casă mai puțin inteligent ca tine.
20. Te vei putea uita la o mulțime de desene animate clasice la televizor pentru a fi împreună cu el.
21. Vei avea dreptul să te îngrași ca mama și este chiar drăguț să mimezi o falsă sarcină.
22. Vei putea să o părăsești, acum că a obținut ce a vrut.
23. Vei putea viziona din nou toate episoadele serialului „Clanul Soprano” în timpul nopților din primele luni de la naștere.
24. Vei avea ocazia să vezi toate prietenele soției tale venind să discute fără perdea despre sâni și contracții.
25. Vei avea în sfârșit ceva în comun cu Brad Pitt.
26. Îți poți satisface vechile frustrări de a nu fi niciodată un joc Tamagochi.
27. Îți poți îmbunătăți abilitățile de a juca minigolf în timpul deselor vizite în parcurile de distracție.
28. Vei avea ocazia să nu mai iei așa în serios problemele echipei de fotbal Rapid sau schimbarea de antrenor de la Steaua.
29. Poți descoperii plăcerile vieții șerpașilor la fiecare ieșire, cărând copilul în spate.
30. Poți să-i oferi copilului tău „opțiuni nelimitate”: adică cel mai frumos dintre daruri, acela de a avea posibilitatea să aleagă ce va dori să devină…»

Sarcina: o afacere garantată

Nașterea este un eveniment uman, intim, cultural și care marchează definitiv restul vieții femeii, copilului și familiei.

Felul în care societatea o conceptualizează „este cel mai semnificativ indicator al modului în care nașterea va fi organizată și desfășurată în acea societate”, scrie prof. Kathleen Doherty Turkel în volumul Women, Power, and Childbirth. A Case Study of a Free-Standing Birth Center (Praeger, 1995, p. 4).

În multe dintre cărțile publicate de către obstetricienii români de la mijlocul sec. al XIX-lea și până în anii ’20 ai sec. al XX-lea, sarcina era încadrată proceselor fiziologice, pentru ca treptat să fie mutată în zone ale patologiei.

O celebrare a vieții a devenit eveniment medical.

Jael Backe, profesor la Julius-Maximilians-Universität din Würzburg, cu practică în ginecologie, genetică medicală și psihoterapie, însoțește femeile gravide, în călătoria lor fizică și spirituală, cu multă pasiune. În cartea „Schwangerschaft ist keine Krankheit. Welche Ratschläge und Untersuchungen Schwangere wirklich brauchen”, scrie că imaginea roz a îngrijirii prenatale devine din ce în ce mai puțin adevărată.

Sarcina este o stare normală în viața unei femei, în care gravida experimentează procese fundamentale ale corpului și sufletului. Sarcina este doar o «circumstanță diferită» și nu o circumstanță patologică în viața unei femei.

Medicina de astăzi susține din ce în ce mai mult sarcina ca fiind o situație de viață fundamental periclitată, situație în care numeroase riscuri amenință sarcina sau femeia însărcinată. Sarcina nu mai este concepută astăzi fără cuvântul «risc».

Îngrijorarea a fost strecurată în fiecare dintre aspectele vieții femeii însărcinate.

În zilele noastre, sarcina este monitorizată de medic ca o boală cronică gravă. Nu este de mirare că speranța în bine dispare în sarcină, și, încetul cu încetul, se naște o frică generală de risc și femeile însărcinate devin extrem de preocupate.

Dar cine propagă aceste riscuri? Suntem noi înșine medicii, plus toți furnizorii de servicii în sarcină și nenumărații consilieri care activează pe piața profitabilă a sarcinii.

Backe se întreabă cât de mult din ceea ce este obligat de lege să le informeze pe femeile însărcinate, de exemplu pe cele cu vârsta de peste 35 de ani, le sporește anxietatea. Fiind „la volanul rutinei, oarbă de rutină”, reflectează dacă nu cumva este prinsă în „capcana informației” și observă în practica curentă că femeile gravide sunt „fundamental nesigure și speriate inutil”, iar „demonul riscului se ridică deasupra lor”.

Se consideră „anti-consilierul” care le oferă femeilor însărcinate curajul de a se elibera de riscul gândirii fabricate de toți „consilierii” existenți, profesioniști sau auto-proclamați. (Prof. Dr. med. Jael Backe, Schwangerschaft ist keine Krankheit. Welche Ratschläge und Untersuchungen Schwangere wirklich brauchen, 2012 by MVG Verlag, Münchner Verlagsgruppe GmbH, München, pp. 8-9).

Sarcina reprezintă o etapă firească, fiziologică în viața unei femei care decide și acceptă maternitatea, nicidecum o stare medicală care să presupună monitorizare specială ori o condiție de natură a compătimi femeia.

În perioada de graviditate se petrec schimbări numeroase, fizice și psihologice, justificate în raport cu evenimentul major – crearea, nutrirea și aducerea pe lume a unei noi vieți.

Adesea, și mai ales în ultimele decenii, societatea tinde să considere transformările prin care trece corpul și psihicul mamei ca pe ceva negativ și, evident, de natură a pune femeia însărcinată în balanța evaluatorie a sistemului medical.

Chiar dacă medicina a evoluat, percepția negativă și teama ce însoțesc sarcina și nașterea a dus la „o paternalizare excesivă a femeilor însărcinate, care se simt adesea la mila unui sistem care le încarcă cu teste și nu țin cont deloc de opiniile lor. Informațiile pe care le primesc sunt în general rare și, în cele mai multe cazuri, sunt concentrate pe eventuale pericole și patologii. La toate acestea se mai adaugă și «poveștile îngrozitoare» pe care le aud de la alte mame, de la alte sarcini și nașteri, așa încât este lesne de înțeles ce se conturează în mintea viitoarei mame” (Alejandro Ojeda, El embarazo no es una enfermedad, sursa: https://www.serpadres.es).

Medicii se protejează de răspundere. În consecință, au medicalizat un proces fiziologic – sarcina – considerându-l, în 80% din cazuri, riscant și au adus femeia gravidă din ce în ce mai aproape de laborator și de orice sistem medical de explorare.

În loc de înțelegere și suport, femeia și familia sa, se întâlnește cu un discurs care îi introduce teama pentru ea și copil.

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat în săptămânalul Viața medicală, la rubrica „Opinii”, vineri, 7 august 2020