Adolescenţa e cea care decide, cel mai adesea, despre caracterul şi destinul omului. Adolescenţa are trei însuşiri: generozitate, simţ critic şi romantism. Prin generozitate trăiesc valorile morale, ideale. Prin simţ critic e în stare să-şi dea filosofic seama de ele. Iar prin romantism are putinţa să adâncească temele vieţii duhului, să le trăiască halucinant. (…) Adolescenţa este un fel de geologie arzândă. Acum e, deci, vremea princiară a educaţiei. (Vasile Băncilă)
Au trecut zile bune de când m-am întors de la Tecuci. Mi-am reîntâlnit colegii, dirigintele şi o parte din profesorii din liceu. După două decenii. Cât o copilărie şi o adolescenţă. Pe unii dintre ei îi mai revăzusem cu diferite ocazii: colocvii, lansări de carte ori contexte medicale. Pe alţii îi auzisem la radio sau le urmărisem emisiunile pe internet. Unora le-am citit cărţile.
Am refăcut drumul de acasă la liceu pe traseul obişnuit din anii ’90. Nu ştiu să fi avut aşa emoţii când mă îndreptam spre examenul de Bacalaureat cum aveam să trăiesc în acea zi. Curtea liceului era tăcută şi ne aştepta. Ne strânsesem odinioară să vedem rezultatele examenului de admitere la liceu, veneam cu găleţile pentru a merge la practică, ne îmbulzeam în careu pentru nu-ştiu-ce eveniment, alergam la probele sportive ori ne înghesuiam cu inima tremurândă să vedem notele la finalul verii anului 1993. Acum veneam să fim împreună şi să ne îmbrăţişăm. Să ne privim şi să ne recunoaştem. Noi cei de acum… cei de ieri… dintotdeauna.
Patru ani împreună
Ani în care fiecare trecea prin schimbări profunde la nivelul personalităţii. Îşi căuta identitatea. Treapta I. Practica agricolă. UTC-ul. Decembrie 1989. Treapta a II-a. Toate aceste discontinuităţi au generat stres. În rândul nostru, al familiilor, al profesorilor, al şcolii… Începusem liceul în comunism. La numai patru luni valorile, normele, exigenţele sociale, atitudinile culturale ale societăţii aveau să se schimbe. Noi ne metamorfozam, societatea se reforma. Profesorii îşi modificau expunerile. Unii… Abandonau caietele de educaţie politică şi îşi converteau discursul. Era democraţie. Noi lepădam uniformele şi îmbrăcam straie pestriţe. Ne îndrăgosteam şi ne revoltam. Sancţionam aspru etichetările conduitei noastre din exterior. Vedeam părinţi şi profesori bulversaţi de toate transformările la care asistau, cărora era necesar să le facă faţă. Ardeam interior şi primeam fie pături de note proaste de la profesori în cap, fie jeturi de apă rece de la părinţii care simţeau acut vâlvătaia. Cei mai înţelepţi priveau focul sufletelor noastre şi luau lumină de la el să-şi reaprindă lămpile inimilor. Mucarniţe au fost puţine…
Din nou, după catalog
Am intrat în sala de clasă. Ne-am ocupat vechile locuri şi am aşteptat să vină domnul diriginte cu catalogul. I-am întâmpinat, pe el, pe directoarea Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş” şi pe alţi profesori ce veniseră la întâlnire, intonând „Deşteaptă-te Române”. Fiecăruia îi tremura glasul iar unii lăcrimau. Pentru dl. Emil Bostan, profesor de matematică şi dirigintele nostru, noi am fost ultima sa generaţie. Ne privea şi îl priveam cu drag. Îşi amintea, când rostea numele fiecăruia, de câte o întâmplare amuzantă din liceu.
Chiar dacă a păstorit o clasă cu profil real „matematică-fizică” nu a dorit să creeze frontiere rigide între disciplinele studiate. Îi plăcea acest cuvânt: disciplină şi adesea îl amintea. A făcut-o în câteva rânduri şi de astă dată. Stăteau alături profesorul de matematică şi profesorul de limba şi literatura română, dl. Radu Vladimir. Reprezentau două discipline. Aparent două moduri diferite de a gândi lumea însă matematica şi poezia au substanţă comună. Matematică şi Altă matematică… deloc disjuncte.
Despre eroismul pedagogic
În anii ’20 Onisifor Ghibu scria că „trebuie mai mult eroism pedagogic”. Dl prof. Radu Vladimir l-a avut. Nu numai prin faptul că noi fusesem prima sa serie la liceu… La această întâlnire, dna prof. Doiniţa Radu ne-a povestit o întâmplare care spune multe despre ce înseamnă să fii profesor. Profesorul Vladimir era internat în spital pentru o intervenţie chirurgicală. Îşi aştepta soţia cu nerăbdare în salonul unităţii de terapie intensivă. Avea frisoane şi era palid. Gingaşa doamnă Radu s-a tulburat privindu-l. Nici nu a avut vreme să-l îmbrăţişeze că se şi trezi întrebată: „Ce-au făcut elevii mei la examen?”. Nu ştiu dacă va fi fost surprinsă de o asemenea întrebare din partea soţului său, dar i-a dat răspunsul pe loc: „Îndată plec la liceu şi voi veni cu lista”. Scurtă a fost întrevederea celor doi tineri profesori, unul, pe patul de suferinţă şi îngrijorat de rezultatele elevilor săi, celălalt ducând suferinţa pe picioare, îngrijorat de rezultatul postoperator al soţului său. Se înserase şi, gratiile dese ce îmbrăcau fereastra geamului sub care se aflau listele cu cei admişi, făceau şi mai dificilă lectura. Îl găsi pe portar şi, sub razele lanternei VARTA care făcea eforturi să lumineze, dna Doiniţa Radu transcrisese tabelele. În ciuda oboselii, a poziţiei incomode şi a luminii pâlpâinde, tânăra profesoară continua să copie listele cu rezultate. Într-un suflet alergă la spital, trecu cu greu de portar, era ora când bolnavii nu mai puteau fi vizitaţi, şi se strecură în salonul soţului său. Vladimir nu dormea. Tremura. Doiniţa s-a speriat şi când se pregătea să le trezească pe asistente, el a prins-o de mână şi ea a înţeles că frisoanele sale erau de altă natură. Privea hârtia… „Doiniţa, au luat toţi!” Aş vrea să vă pot descrie în cuvinte reacţiile colegilor mei după ce dna prof. Radu şi-a încheiat povestea…
Din ţară, de peste Ocean
Despre alte discursuri, despre fotografiile din clasă sau din faţa liceului ori despre petrecerea din seara acelei zile spun doar atât: m-au marcat. Aş putea scrie despre fiecare coleg, despre alţi profesori de ispravă, despre oraşul adolescenţei noastre, despre traseele diferite ale colegilor mei sau despre copiii lor minunaţi. Despre faptul că unii au traversat oraşul ca să ajungă la întâlnire, unii ţara iar alţii Oceanul. Multe aş avea să vă povestesc, dar, prin acest text am vrut doar să vă împărtăşesc câteva momente de la acea minunată întâlnire.
Închei cu gândurile colegului nostru, Johann Pohrib, postate recent pe pagina sa de Facebook:
„Să nu ratezi niciodată, dar niciodată, o întâlnire cu foştii profesori şi colegi de liceu! Aşează-te în fosta ta bancă, aminteşte-ţi vechile glume de autobază, vorbeşte cu fetele despre noile tendinţe în modă şi musai: flirtează puţin, aşa ca pe vremuri, că doar nu ţi-ai ieşit din mână! Fii uşor preţios şi glumeţ în discuţia cu foştii profesori. Admiră-i şi mulţumeşte-le. Important: întâlnirea trebuie să fie doar cu cei cu care ai fost în clasă, nu cu întreaga promoţie şi cel mai important: oricât de greu ţi-ar fi să ajungi, NU O RATA!”
Text publicat în Revista Glare:
http://www.glaremagazine.ro/site/22010/universitaria_intilnire.php
GÂNDURI și FAPTE 