Enigmatici și perfizi

Zilnic sunt invadat de mesaje trimise de prieteni virtuali. Majoritatea cuprind link-uri și „informații bombă” despre COVID, pandemie și vaccinare. Dacă la început le răspundeam, fie printr-un text amplu, fie sugerându-le surse credibile, de-o bună bucată de vreme închid căsuțele ce mi se ivesc în toiul dimineții și nici măcar nu dau vreo repică la întrebarea recurentă: „De ce ignorați ceea ce vă trimit?”. 

E firească dorința omului de a pune la îndoială ceea ce vede și ce aude. Studenților le spun să-și dezvolte simțul critic și să chestioneze orice primesc din partea profesorilor. A cerceta și reflecta asupra conținuturilor ce ți se propun e un semn de vitalitate. Dacă este să judecăm așa, înseamnă că și entuziaștii vaccinării ori negaționiștii pandemiei sunt pe deplin îndreptățiți și vii când devin evangheliști ai unei facțiuni. Nu sunt de acord cu specialiștii care îi critică frecvent și, cred ei, îndreptățit, pe ne-specialiștii care se aruncă, fără să știe a înota, în apele reci și tulburi ale științei. Istoria medicinei, dacă e să amintim doar această zonă a cunoașterii, are nenumărate exemple de inovații și descoperiri ivite din mințile și din stăruința unor ne-medici și ne-specialiști. Nu sunt de acord nici cu aceia care necontenit îi sfătuiesc pe oameni să nu cerceteze ei, ca muritori, legile care le sunt date numai inițiaților să le pătrundă cu înțelepciunea lor. 

Îmi amintesc de anul 2007, când nu trecea o zi în care un coleg din universitate să nu-mi împărtășească, șoptit, ce mai descoperise el privind cu atenție fațadele unor clădiri istorice din Iași. Câte semne au pus arhitecții, cârdași cu proprietarii, pe imobilele urbei, pe care ieșenii, românii, în general, nu le vedeau. Câți orbi se perindau pe străzi… și câtă energie mobiliza amicul meu în a-i conduce pe concetățeni la scăldătoare, unde să-și spele ochii și să se întoarcă la casele lor cu exact același fel de a privi cu al său. Descoperise documentare pe YouTube și își forța prietena să le urmărească. Într-un final, ea a fost singura care s-a iluminat, când a decis să pună punct final relației. El, însă, multă vreme a rămas convins că „a fost lucrat” de slujitorii Întunericului. 

Dacă ar fi fost vreun călugăr neștiutor, fost macaragiu o viață, devenit monah, după pensionare și divorț, la vreo mânăstire din nordul țării, aș fi înțeles. Dar, el citise sute de cărți, în cel puțin trei limbi, frecventa multiple spații culturale, și totuși era convins că Antihristul vine pe bandă de magnetofon, scuze, că mi-am amintit de Haralamb Zincă, pe codurile de bare ale produselor. Parcursese numeroase pagini de internet ale unor site-uri care propovăduiau „ortodoxia cea adevărată” și își propunea să facă un turneu prin liceele și universități în care să susțină prelegeri menite a-i trezi pe tineri. Făceam lungi plimbări prin Copou și mă ruga să-i pun întrebări încuietoare, să simulez că sunt o persoană din sală, care vrea să-l pună în dificultate ori să-l ridiculizeze pentru temele aduse în discuție. Dacă e să mă întreb când i-a dispărut entuziasmul pelerinajului omiletic, nu am vreun răspuns clar. Ce știu este că a cunoscut, la cumpărături fiind, nu știu dacă în momentul când i se scanau produsele din coș, dar în acea zonă, o tânără ce a suflat în fața lui suflare de viață și i-a destrămat planurile. Acum zburdă, cu cele două fetițe ale lor, prin locurile la care nici cu gândul nu visase în vremurile când privea îngrozit liniile negre de pe facturi și tresărea când le observa pe copertele volumelor cumpărate de la librăria Patriarhiei.

Privim prea departe și nu vedem colea. Avem ochi de vultur când e vorba de conspirații, dar suntem cârtițe în familie sau la serviciu. Știm că ne manipulează Bill Gates și că Jeff Bezos vrea să ne ia banii, dar nici prin cap nu ne trece că suntem marionetele celor de lângă noi. Suntem convinși că ni se va implanta curând un cip, dar nu realizăm că ne-au fost instalate din copilărie programe care rulează continuu și care ne ruinează existența. Au măști acești giganți ai tehnologiei și ai vânzărilor online, dar, cel mai adesea, cei împreună cu care ne petrecem orele și viața, cărora le acordăm toată încrederea, au măști mult mai bine așezate pe figurile dindărătul cărora nu răzbate rictusul pe care-l au permanent, și inimi mult mai reci decât ale oricărui psihopat de ale cărui acțiuni ne înspăimântăm, noapte de noapte, la serialele înspre care stăm cu ochii holbați. 

Mult mai serioase sunt costurile emoționale și fizice pe care le plătim, când ignorăm realitatea relațiilor familiale sau profesionale, decât presupusele costuri de care ne temem, dar fără temei. Până a fi încorporați în Sistemul de care ne este atât de frică și care ne înspăimântă zilnic, să ne trezim și să vedem nevoia de posedare a partenerilor, disperarea cu care ne atrag în dependența lor, să nu trecem cu vederea posibilele amenințări ale Ocultei, dar nici să le luăm atât de în serios după cum suntem continuu forțați să credem.

Evident că și un post de președinte al asociației de locatari are o miză. Și în alegerea lui sunt implicate forțe oculte și interese doar de unul știute. Nimic nu fascinează mai mult precum banii și puterea. Nu pledez pentru ignoranță, ci pentru o privire atentă în jur. Dar, mai mult, asemeni lui Coșbuc, în „Moartea lui Fulger”, le spun acelora care-mi mai trimit mesaje: 

Trăiește-ți (…) viața ta! / Și-a morții lege n-o căta! // O fi viața chin răbdat, / Dar una știu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim!

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 5 februarie 2021

De ce iubesc bărbații sânii mari?

În școala românească este abordat extrem de superficial corpul. Medicina îl privește din perspectiva patologiei, iar alte facultăți, precum sociologia, psihologia, teologia, filosofia îi acordă puțină atenție sau îl include în diverse programe de master, unde li se indică studenților o serie de lecturi, mereu aceleași, se solicită referate, care sunt descărcate de pe diverse site-uri, și, la final, nimeni nu iese câștigat. Mă refer la o înțelegere profundă atât de neceară vieții.

Abordez frecvent problematica intimității și a corpului – cu studenții mediciniști, la seminare, și în emisiunea pe care o realizez la Apollonia Tv: „Corp și intimitate”. Observ că și studenții și specialiștii au o reținere în a vorbi deschis, profesionist, despre trup. Le este greu să pronunțe cuvintele sân, vagin, penis, clitoris sau orgasm. Asta în timp ce statisticile arată că au crescut accesările site-urilor pornografice, de video-chat și achizițiile de jucării sexuale. La suprafață încercăm să părem neinteresați și, în întunericul camerelor noastre, scormonim cele mai ascunse unghere ale internetului. Suntem precum copiii care descoperă o revistă pentru adulți și o ascund între copertele vreunui manual, dând impresia părinților de preocupare intense pentru cutare materie.

Am decis să scriu despre corp și intimitate, apelând la texte medicale, psihologice, sociologice, la literatura erotică și la orice fel de text care poate să lumineze mai bine o anumită zonă a trupului. Privirile bărbaților sunt mereu îndreptate către pieptul femeilor și, în discuțiile masculine, se aduce mereu vorba de „țâțe”. De cele mai multe ori devalorizând femeia și reducând-o la un obiect sexual. Presa are și ea o privire critică la adresa femeilor și operează constant cu un discurs diferit.

Cartea din care am selectat textul de mai jos, Domnii preferă într-adevăr blondele? Știința din spatele iubirii, sexului și atracției, publicată de Editura Trei, în traducerea Ralucăi Hurduc, este lucrarea Jenei Pincott, autoare cunoscută, cu studii de biologie și jurnalism. Partea I a cărții din care am extras fragmentul „De ce iubesc bărbații sânii mari?” este dedicată corpului.

«Glandele mamare descurajează masculii tuturor mamiferelor, cu excepția bărbaților. Asta din cauză că mamelele indică o infertilitate temporară la toate femelele mamiferelor, cu excepția femeilor. Ele ies în evidență la o pisică sau o cățea care are pui mici pe care îi alăptează, semn de indisponibilitate sexuală, și se retrag, de cele mai multe ori, după ce cățeii și pisoii sunt înțărcați. Însă sânii femeilor apar la pubertate și nu se mai retrag niciodată. Bărbații găsesc asta extrem de ațâțător.

Nimeni nu are deocamdată un răspuns definitiv la întrebarea de ce sânii umani sunt atât de sexy și cresc atât de mari, însă toate teoriile au de-a face cu fertilitatea. Psihologii evoluționiști sugerează că decolteul slujește drept un fel de înlocuitor al posteriorului inflamat pe care îl capătă femelele altor primate atunci când sunt în călduri. Psihanaliștii freudieni oferă teorii despre complexul Oedip la bărbații: ei caută mereu o figură maternă (literalmente). Antropologii cred că femeile au dezvoltat sânii mai mari, permanenți, pentru că specia noastră s-a adaptat la un mediu mai aspru și a devenit bipedă, cu un creier mai dezvoltat. Depozitând rezerve de grăsime în zona pieptului (și pe coapse și fund) pe tot parcursul anului, chiar și când nu alăptau, strămoașele noastre au supraviețuit forțelor naturii și rigorilor sarcinilor, nașterilor și creșterii copiilor.

Sânii mari pot fi un semn de fertilitate crescută, ceea ce ar putea explica motivul pentru care atât de mulți bărbați cred că sânii mari sunt mai buni. Grăsimea se acumulează la nivelul pieptului tău (ca și pe fund coapse și șolduri) sub influența hormonului estrogen, care afectează, de asemenea, capacitatea de concepție. Un studiu coordonat la Harvard de epidemiologul Grażyna Jasieńska a demonstrat că femeile cu rotunjimi au șanse de trei ori mai mari să rămână însărcinate decât femeile cu orice alt tip de corp. (Ca să te califici ca subiect al studiului despre despre sânii mari, circumferința bustului tău în jurul sânilor trebuie să fie cu cel puțin 20 % mai mare decât cea măsurată sub sâni.)

Sânii sunt și un indiciu al vârstei, sănătății și genelor bune, motiv pentru care antropologii cred că sunt esențiali în selecția sexuală chiar și în culturile care nu erotizează pieptul mai mult decât fața. Cu cât sânii sunt mai mari, cu atât dezvăluie mai multe despre tine –  asta pentru că sânii femeilor au tendința nefericită de a scădea. În vremurile de dinaintea chirurgiei plastice, doar femeile foarte tinere aveau sâni atât mari, cât și fermi.

Simetria sânilor unei femei dezvăluie, de asemenea, câte ceva despre sănătatea ei. Întrucât sânii cresc atât de rapid la pubertate, ei sunt deosebit de sensibili la turburările hormonale care ar putea face ca un sân să crească mult mai mare decât celălalt și, de asemenea, compromit fertilitatea. Femeile cu sânii asimetrici au în medie mai puțini copii decât cele cu sunt simetrici. Mai mult, riscul de a dezvolta cancer la sân crește odată cu asimetria volumului sânilor.  Pentru fiecare diferență de 100 mm în mărimea sânilor riscul crește cu 50%. (Nu te panica! Cele mai multe femei au asimetrii minore ale sânilor. În medie, sânul stâng este cu 4% mai mare decât cel drept.)

Sânii mari fac parte dintr-o suită de trăsături feminine sexy asociate cu sănătatea și niveluri mai înalte de estrogen, inclusiv un RTȘ scăzut [RTȘ = talie/șolduri], o față mai rotundă și o bărbie mai mică, o voce mai înaltă. Și factorii de mediu influențează dimensiunea sânilor. În China, dimensiunea cupei a crescut cu aproape 2,5 cm într-un deceniu, mai multe femei chineze purtând acum cupele B și C decât în orice altă epocă anterioară, în timp ce media a trecut în America de la 34B la 36C. Dietele cu mai multe grăsimi sunt vinovatele. Totuși, când femeile spun că vor să piardă în greutate, rareori se referă la grăsimea depozitată la nivelul sânilor.»

Sarcina: o afacere garantată

Nașterea este un eveniment uman, intim, cultural și care marchează definitiv restul vieții femeii, copilului și familiei.

Felul în care societatea o conceptualizează „este cel mai semnificativ indicator al modului în care nașterea va fi organizată și desfășurată în acea societate”, scrie prof. Kathleen Doherty Turkel în volumul Women, Power, and Childbirth. A Case Study of a Free-Standing Birth Center (Praeger, 1995, p. 4).

În multe dintre cărțile publicate de către obstetricienii români de la mijlocul sec. al XIX-lea și până în anii ’20 ai sec. al XX-lea, sarcina era încadrată proceselor fiziologice, pentru ca treptat să fie mutată în zone ale patologiei.

O celebrare a vieții a devenit eveniment medical.

Jael Backe, profesor la Julius-Maximilians-Universität din Würzburg, cu practică în ginecologie, genetică medicală și psihoterapie, însoțește femeile gravide, în călătoria lor fizică și spirituală, cu multă pasiune. În cartea „Schwangerschaft ist keine Krankheit. Welche Ratschläge und Untersuchungen Schwangere wirklich brauchen”, scrie că imaginea roz a îngrijirii prenatale devine din ce în ce mai puțin adevărată.

Sarcina este o stare normală în viața unei femei, în care gravida experimentează procese fundamentale ale corpului și sufletului. Sarcina este doar o «circumstanță diferită» și nu o circumstanță patologică în viața unei femei.

Medicina de astăzi susține din ce în ce mai mult sarcina ca fiind o situație de viață fundamental periclitată, situație în care numeroase riscuri amenință sarcina sau femeia însărcinată. Sarcina nu mai este concepută astăzi fără cuvântul «risc».

Îngrijorarea a fost strecurată în fiecare dintre aspectele vieții femeii însărcinate.

În zilele noastre, sarcina este monitorizată de medic ca o boală cronică gravă. Nu este de mirare că speranța în bine dispare în sarcină, și, încetul cu încetul, se naște o frică generală de risc și femeile însărcinate devin extrem de preocupate.

Dar cine propagă aceste riscuri? Suntem noi înșine medicii, plus toți furnizorii de servicii în sarcină și nenumărații consilieri care activează pe piața profitabilă a sarcinii.

Backe se întreabă cât de mult din ceea ce este obligat de lege să le informeze pe femeile însărcinate, de exemplu pe cele cu vârsta de peste 35 de ani, le sporește anxietatea. Fiind „la volanul rutinei, oarbă de rutină”, reflectează dacă nu cumva este prinsă în „capcana informației” și observă în practica curentă că femeile gravide sunt „fundamental nesigure și speriate inutil”, iar „demonul riscului se ridică deasupra lor”.

Se consideră „anti-consilierul” care le oferă femeilor însărcinate curajul de a se elibera de riscul gândirii fabricate de toți „consilierii” existenți, profesioniști sau auto-proclamați. (Prof. Dr. med. Jael Backe, Schwangerschaft ist keine Krankheit. Welche Ratschläge und Untersuchungen Schwangere wirklich brauchen, 2012 by MVG Verlag, Münchner Verlagsgruppe GmbH, München, pp. 8-9).

Sarcina reprezintă o etapă firească, fiziologică în viața unei femei care decide și acceptă maternitatea, nicidecum o stare medicală care să presupună monitorizare specială ori o condiție de natură a compătimi femeia.

În perioada de graviditate se petrec schimbări numeroase, fizice și psihologice, justificate în raport cu evenimentul major – crearea, nutrirea și aducerea pe lume a unei noi vieți.

Adesea, și mai ales în ultimele decenii, societatea tinde să considere transformările prin care trece corpul și psihicul mamei ca pe ceva negativ și, evident, de natură a pune femeia însărcinată în balanța evaluatorie a sistemului medical.

Chiar dacă medicina a evoluat, percepția negativă și teama ce însoțesc sarcina și nașterea a dus la „o paternalizare excesivă a femeilor însărcinate, care se simt adesea la mila unui sistem care le încarcă cu teste și nu țin cont deloc de opiniile lor. Informațiile pe care le primesc sunt în general rare și, în cele mai multe cazuri, sunt concentrate pe eventuale pericole și patologii. La toate acestea se mai adaugă și «poveștile îngrozitoare» pe care le aud de la alte mame, de la alte sarcini și nașteri, așa încât este lesne de înțeles ce se conturează în mintea viitoarei mame” (Alejandro Ojeda, El embarazo no es una enfermedad, sursa: https://www.serpadres.es).

Medicii se protejează de răspundere. În consecință, au medicalizat un proces fiziologic – sarcina – considerându-l, în 80% din cazuri, riscant și au adus femeia gravidă din ce în ce mai aproape de laborator și de orice sistem medical de explorare.

În loc de înțelegere și suport, femeia și familia sa, se întâlnește cu un discurs care îi introduce teama pentru ea și copil.

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat în săptămânalul Viața medicală, la rubrica „Opinii”, vineri, 7 august 2020

Sterilizare și sterilitate

Am urmărit recent două dialoguri online în care au fost invitați un sociolog, profesor universitar și un arhitect, cunoscut pentru activitatea sa internațională. Din cele spuse de sociolog am reținut următorul aspect: universitarii-medici invitați de televiziuni să-și exprime opiniile privind evoluția pandemiei au fost inițial stângaci în limbaj, pentru ca ulterior să înceapă, grație exercițiului zilnic al contactului cu presa, să fie mai coerenți, mai consistenți și cu un discurs mai puțin tehnic. Dacă la început, afirma sociologul, avea tendința de a schimba canalul atunci când intra în direct unul dintre medicii-vedetă ai pandemiei, cu timpul a reușit să-l urmărească, observându-i și apreciindu-i evoluția. Arhitectul, în schimb, s-a concentrat pe ideea că breasla sa e preocupată de a obține contracte, de a înmulți clădirile din Capitală și de a-și spori portofoliul. Asta m-a dus cu gândul la ce susținea arhitectul belgian Leo Van Broeck, cum că arhitectura „a funcționat aproape ca un complice vinovat de distrugere a suprafeței Pământului”.

Medicii și arhitecții, deopotrivă, au porniri demiurgice. Cei șase ani de studii universitare îi petrec în ideea că ei sunt marii artizani ai ridicării de jos a omului și a clădirilor. Ei sunt făuritorii verticalizării mobile și imobile. Unii în halate albe, ceilalți înveșmântați în straie negre.

Și acum, după 15 ani, îmi este vie amintirea unei întâlniri pe care am avut-o cu șeful unei clinici pentru un interviu. Aerul atotputernic pe care voia să-l transmită l-a păstrat pe toată durata dialogului. O idee a revenit constant de-a lungul celor peste două ore cât am stat în fastuosul cabinet, ce contrasta strident cu restul clinicii: doctorii pot face oricând și cu mare măiestrie literatură, muzică, pictură și altele, pe când artiștii și alte categorii profesionale nu vor putea niciodată să trateze nici măcar un panarițiu. Și în timp ce vorbea, privirea i se îndrepta către degetul cinci de la mâna dreaptă, parcă și mai apăsat voind să transmită că avea lumea mereu la degetul mic.

Cu peste două milenii în urmă, arhitectura era așezată în ideea de artă terapeutică. Sfârșitul de secol XIX și primele decenii ale secolului XX au readus împreună medicina și arhitectura, fiecare suflând cu entuziasm în pânzele celeilalte spre a duce corabia umanității dinspre repetatele efluvii nesănătoase înspre țărmuri neîntinate și proaspete.

Este important să aducem împreună arhitectura și medicina și să invităm specialiștii la dialog. Ideea principală e aceea a locuirii, inovării și a sănătății publice, pornind de la ceea ce scria Edward Glaeser în cartea sa „Triumph of the City: How Our Greatest Invention Makes Us Richer, Smarter, Greener, Healthier, and Happier” (The Penguin Press, 2011):

Nebunia reînnoirii urbane centrate pe clădiri ne reamintește că orașele nu sunt structuri; orașele sunt oameni. (…) Trebuie să ne eliberăm de tendința noastră de a vedea orașele ca fiind doar clădiri și să ne amintim că orașul adevărat este făcut din carne, nu din beton.

Pentru ca această carne să nu devină hoit ar trebui ca o rețea de domenii să conlucreze: cultura, arhitectura, designul, medicina, farmacia, statistica, istoria, psihosociologia, științele mediului, tehnologia, chimia, ingineria civilă și militară, economia politică și administrația publică. E necesar să existe un proces de contaminare valorică, de fluiditate și dinamism între discipline.

Progresul umanității este strâns legat de oraș. Proximitatea, densitatea, apropierea și diversitatea accelerează creativitatea. Umanitatea s-a ridicat din piețele și străzile marilor orașe ale lumii. Orașele au fost porți de intrare și de împrăștiere a bolilor, dar și porți de intrare și de răspândire a ideilor. Veșnicia s-a născut la sat, dar vitalitatea sporește la oraș.

Pandemia ne aduce într-o copilărie a orașului în care fiecare-l studiază pe celălalt și fiecare învață să pășească și să-și caute în orizontul privirii calea mai bună pe care s-o pornească mai vioi sau mai domol.

Sterilizarea este o metodă importantă și practicile de decontaminare conferă siguranță serviciilor medicale furnizate. Pandemia ne-a făcut-o constanță a existenței noastre urbane. Îndată ce simte pericolul, omul de azi își duce mâna la cingătoare. Nici nu știi când scoate biocidul și se luptă cu patogenii. Se vrea steril și îl vrea și pe celălalt asemenea lui. Curat și la distanță.

Omul este un aerob obligatoriu – necesită oxigen pentru supraviețuire și dezvoltare, dar și conexiune cu semenul. O viață cu sens e o viață fertilă. Sterilitatea, prin pierderea legăturilor umane, tinde să se impună în aceste vremuri. Apariția vieții se datorează producției, mobilității, morfologiei și transportului unor celule. Viața socială apare și se naște prin aceleași mecanisme. Pandemia a afectat potențialul fertil al societății. Secționarea legăturilor interumane a oprit fluxul și tensiunea creativă dintre oameni. Se încearcă o cunoaștere prin distanțare, necesară, dar nu suficientă.

Dr. Richard Constantinescu

Text publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 29 mai 2020

Chipurile înspăimântătoare nu poartă măști

Au trecut vreo zece ani de la această întâmplare. Urcam mereu pe scări pentru a ajunge la biroul desenatorilor artistici de la etajul al treilea. Pregăteam o expoziție și lucram la revista universității în acea vreme… Mă salutam cu puținele persoane care alegeau să folosească scările și nu liftul. Într-una din zile, mi-a reținut atenția chipul în lacrimi al unei tinere ce cobora repede, sărind câte două-trei trepte. La puțină vreme am zărit-o pe bancheta din spate a unei Dacii. Alăpta. L-am recunoscut pe cel care o însoțea, un proaspăt rezident. Soția sa, studentă la farmacie, prefera să fie apostrofată de cadrele didactice, decât să întrerupă alăptatul.

Avea să-mi povestească, ulterior, prin câte a trecut de când a spus colegelor că este însărcinată. Unele prietene o evitau, altele nu-i mai căutau compania. Dar, cel mai mult, au afectat-o vorbele aspre ale unor cadre didactice și, mai ales, ce i-a spus o domnișoară-șef-de-lucrări:

Ai venit la facultate să înveți sau să te puiești?! Mai vii și umflată printre colegi!.

Fantomele inconștientului acelei persoane îi făcuseră toxică existența și, la rândul ei, simțea să otrăvească viețile altora.

Auzim puține povești despre adolescente care și-au asumat o sarcină, în ciuda opoziției și revoltei familiei, școlii și societății. Adolescente care își îndreaptă fața către viață când până și părinții le întorc spatele. Dar și mai puține istorisiri despre adolescenți cu dizabilități care au depășit discriminarea și frica, au acceptat o sarcină cu chipul senin, și-au găsit sensul în viață și nu sunt măști care mimează succesul și împlinirea.

Zilele trecute, mi-a povestit o elevă despre un consilier școlar care i-a comunicat unei colege de liceu însărcinate, că îi va fi imposibil să mai continue școala și nu vede pentru ea un viitor dacă va păstra copilul. Și să-și ia gândul de la stabilitate și succes! Chiar dacă nu mai este vorba despre Hester Prynne și Arthur Dimmesdale, personajele adultere ale lui Nathaniel Hawthorne, totuși litera stacojie rămâne imprimată sarcinii adolescentelor.

Până și unii medici, după efectuarea ecografiei, ajung să pună întrebarea: „Doriți să păstrați copilul?”. Mai bine taci, până procesează femeia vestea, decât să-i străpungi inima cu o săgeată otrăvită! Iar, privitor la vârstă, un singur cuvânt ar trebui rostit în fața unei tinere, adolescentă sau nu: „Felicitări!”.

Numeroase studii demonstrează existența unei perioade dificile în viața mamelor tinere, dar care, în timp, raportează o stare de bine și admit că ceea ce li s-a întâmplat a fost o provocare și nu un dezastru.

E un efort dublu pentru mamele tinere, care trebuie să înfrunte disprețul, criticile, oprobriul, descurajările, să încerce să contracareze percepțiile celor din jur, să sfideze stereotipurile negative, în timp ce trebuie să se preocupe de nou născut.

Tinerețea este asociată frecvent cu lipsa de experiență, iar mamele adolescente sunt dublu etichetate, adăugându-li-se și ecusonul incompetenței. În liceu li se vorbește despre prevenție, considerată o activitate demnă, iar sarcina la tinere e tratată ca o problemă socială.

Elevilor li se prezintă statistici stigmatizante, se perpetuează discursurile depreciative la adresa femeilor, iar față de  maternitatea tânără se arată o vădită lipsă de înțelegere și, mai curând, sădirea ideii de eșec pentru tinerii activi sexual.

„Taking My Medicine: My Journey from Teenage Mother to Physician” (2011), este povestea unei femeie afro-americane, Melania Watkins, care și-a dorit dintotdeauna să devină medic. A crescut într-o familie monoparentală, alături de mama ei, și a ajuns să fie mamă singură la vârsta de 16 ani. Și-a crescut fiul, a depășit toate obstacolele, a găsit resursele pentru a urma Stanford University School of Medicine și a ajuns un psihiatru respectat în Walnut Creek, CA și speaker motivațional. Și-a împărtășit experiența în această impresionantă și curajoasă carte, o lecție, după cum aprecia o cititoare, despre cum să nu renunți niciodată, niciodată, niciodată.

Retorica vizuală a unor campanii publice, menite să conștientizare tinerii privind creșterea riscului sarcinilor, este una puternic discriminatorie și umilitoare. Pe un panou publicitar, în urmă cu câțiva ani, tinerii din Alabama, de Halloween, puteau vedea reprezentarea maternității ca pe ceva de care e musai să se teamă, sarcina fiind o maladie, ce apare odată cu expunerea la spermatozoizi. Imaginea unei tinere răvășite de sarcină era însoțită de o sugestivă etichetă textuală:

The scariest figures aren’t wearing masks!.

A cui zi e Ziua Mamei? Cert e că nu e a tuturor mamelelor. Nu și a mamelor tinere. Numai anumite mame trebuie onorate. Când vorbim despre Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria nu uităm oare să spunem că Născătoarea de Dumnezeu era o adolescentă? Slăvim maternitatea, sărutăm icoana Maicii cu Pruncul Iisus, dar ce maternitate venerăm oare?

Să privim înspre tinerele care schimbă scutece, dar schimbă și mentalități!

Dr. Richard Constantinescu

 Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 20 martie 2020

De-a cui mască ești tu?

De fiecare dată când ies la cumpărături sau să rezolv diverse probleme mă uit la oamenii pe care-i întâlnesc pe străzi sau în magazine. Măști de-o zi sau măști ce parcă au acoperit de-o viață acele chipuri! Pe unii îi mai recunosc și ne salutăm.

Pentru mulți, pandemia a fost un bun prilej de camuflare și de eliberare. Cu șepci și ochelari de soare, cu barba și părul mult crescute, cu haine și pantofi sport, unii români circulă și se manifestă public de parcă ar merge să se înroleze într-o grupare de gherilă. Privesc încruntați înspre cei care nu poartă măști și, dindărătul pânzei ce le acoperă nările și gura, aruncă priviri aprige. Dacă le-ar zice cineva că anul e 1700 și nu 2020, n-ar ezita o clipă și ar împușca sau înjunghia pe dușmanii apăruți în cale.

Doamnele fie s-au relaxat, adoptând aceeași costumație sport pe care și domnii o folosesc în stradă acum, fie și-au asortat masca la fustă și pantofii.

Suferă că s-au închis saloanele de înfrumusețare, dar suferința nu se vede și în jurul ochilor, care sunt înconjurați, poate mai mult ca odinioară, de culori și forme care ar face-o invidioasă și pe Șeherezada. Am citit o postare pe o rețea de socializare în care doamnele erau îndemnate să nu se descurajeze. Li se sugera să-și exprime bustul și decolteul, chiar dacă fața le va fi acoperită în această primăvară și, posibil, și vara ce îi va urma. Sugestia aceasta mi-a amintit de sfatul unei mame către fiica sa, studentă medicinistă în anii ’90: „Mamă, dacă ești necăjită sau nu ai un ban în buzunar, fă așa: capul sus și pieptul înainte!”.

Purtarea măștilor are și un efect pervers. Și nu mă gândesc aici la autoginefilie. Am citit sau am auzit în diverse intervenții online că i-a introdus pe unii într-un univers la care visau sau pe care și-l imaginau.

Fanteziile recurente au prilejul acum să fie exprimate. Se și văd în cărțile lui Edgar Alan Poe, Arthur Schnitzler sau Louis Paul Boon. La fiecare intrare în supermarket se și închipuie că au pătruns în vreo sală măreață și încăpătoare, prin care se perindă cu măreție necunoscuți și necunoscute la un bal mascat organizat de cineva important, care e mereu în umbră.

Cei câțiva guruși ai public speaking-ului de pe meleagurile patriei noastre, în vremea când adunau săli cu sute de cursanți, îi rugau pe cei prezenți, temători de a rosti câteva cuvinte în fața unei audiențe, să și-i închipuie goi pe cei cărora li s-ar adresa. Și astfel, sentimentul de potențială rușine al grupului ar fi de natură să-i anuleze tracul vorbitorului.

Masca îl face pe om! Îl face să-și gestioneze mai bine așteptările nesigure. Îl face să-și exhibe multe dintre pornirile reprimate.

Femeile care ies acum din case nu au măști de dantelă și nici nu-s complet goale. Dar parcă mulți ochi asemenea personajului schnitzlerian se ițesc avizi acum de sub măști prin magazine. Fiecare dintre aceste făpturi ieșite în interes profesional, pentru asigurarea de bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor sau animalelor domestice ori pentru activități fizice individuale, „rămân totuși un mister” și din spatele măștilor strălucesc „ochi mari ca niște enigme irezolvabile” („Cu ochii larg închiși”).

Femeile din Texas obișnuiesc să poarte în genți un carnețel, o ruletă și un creion. Nu știi când e nevoie să le folosești! Multe mame își sfătuiau fiii să aibă mereu în buzunar un prezervativ. Nu știi niciodată cum ajungi într-un context și e nevoie să-l folosești!

Ceea ce era, la începuturi, marca modernității în medicină, necesitate și firesc al gripei spaniole, semn al protestului și conștientizării civice, simbol al anxietății, marcă a jefuitorilor de bănci ori fetiș va deveni curând accesoriu vestimentar.

Masca s-a maturizat și a ieșit în lume. A stat destul în spitale. E vremea migrației pe tărâmul modei. Copiilor li se va pune în ghiozdan un dublu pachețel: cu mâncare și cu măști.

Și, din păcate, nu va exista o democratizare a chipurilor, ci în școlile românești va conta dindărătul cărui brand îți va sta figura.

Dr. Richard Constantinescu

Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 8 mai 2020

Nici mână, nici gură, nici… nimic!

George Topîrceanu era apropiat de medici și pasionat de știință și de medicină. Avea relații apropiate cu lumea medicală ieșeană și, în special, cu profesorul Grigore T. Popa. Se întâlneau des, au fost un timp vecini. Când unul dintre ei scria ceva îi arăta și celuilalt. Se respectau și se admirau reciproc. Mai multe despre relația dintre cei doi am scris într-un volum pe care îl voi publica în cursul acestui an.

Tuberculoza era o problemă serioasă și în vremea lui Topîrceanu. El a rostit pe scena Teatrului Național din Iași o conferință „humoristică în versuri” pe care a intitulat-o BACILUL LUI KOCK. Conferința a fost ulterior publicată și distribuită sub formă de broșură (Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1927).

 

Mult onorate doamne,
Distins auditor!
La festival când vine, tot omul e dator
S-asculte, înainte de partea amuzantă,
O conferință lungă și foarte importantă.
Conform acestei date sinistre, așadar,
Avem între culise un conferențiar,
Un om cu greutate, un personagiu mare…
Să nu luați aceasta drept o amenințare!
Dar ca să nu planeze asupra noastră vina
C-am neglijat programul, – persoana cu pricina
E gata să vă țină, un ceas și jumătate,
O conferință gravă de specialitate.
Cum, nu vă pare bine? De ce v-ați întristat?
Mai așteptați o clipă, că doar n-am terminat.
Pe de-altă parte, însă, găsind că-i anormal
Să vă chemăm la teatru… ca s-adormiți în stal;
Că somnul, în aceste condiții verticale
Ș-atât de izolate, nu face cinci parale;
Că nimene nu poate pretinde nimănui
Să-nghită festivalul cu conferința lui, —
Din spirit caritabil și din filantropie,
Știind mai dinainte ce toată lumea știe,
Cu voia dumneavoastră ne-abatem de la modă
Și-n loc de conferință, veți asculta o odă.

Prea onorate doamne,
Distins auditor!
Subiectul odei mele e-atât de-ngrozitor
Că biata-mi Muză, albă de spaimă și uimire,
Când i-am cerut concursul, în loc să mă inspire,
S-a dat pe lângă ușă, a pretextat ceva
Și-a dispărut… adio! M-a părăsit așa,
Cu călimara plină de noapte și de proză.
E vorba de bacterii și de tuberculoză,
E vorba de bacilul lui Koch…
Precum vedeți,
Un subiect anume făcut pentru poeți!
O, nu vă fie teamă… și dracul este negru
Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,
Dar… ici un pic de galben și dincolo puțin
Albastru… și pe gură o dungă de carmin, –
Cu toate c-adineaori părea insuportabil,
Din drac urât și negru devine acceptabil.
(Dar nu fac oare zilnic cucoanele – și ele –
Cam tot același lucru pe propria lor piele?
Ba fac așa chiar domnii – de genul femeiesc…)
Bacilul despre care aș vrea să vă vorbesc
Se află-aici în sală… știu bine că m-ascultă,
Dar nu vrea să-și trădeze prezența lui ocultă.
Intrarea n-a plătit-o fiindcă-i mititel,
Dar unde-i lume multă acolo e și el!
Incognito ca regii și nepoftit pătrunde
În orice fel de casă; îl întâlnești oriunde:
În berării, pe stradă, la cinematograf;
Îi place să se joace cu alți bacili în praf;
Se duce la plimbare cu trenul, cu tramvaiul,
Și peste tot se ține de bietul om ca scaiul,
În fabrică, la școală sau pe trotuar hai-hui, –
Dar peste tot își vede de-afacerile lui!
Își dă ades pe credit persoana lui culantă
Cu o scadență lungă, când nu e… galopantă,
Regia de tutunuri îi face mult rabat;
La băuturi spirtoase e cointeresat;
Din orice-abuz profită… La pândă, invizibil,
În lupta mare-a vieții e mic, dar e teribil –
Și chiar atunci când pare că doarme, e deștept,
La primării el este, „consilier de drept”
Și, tare-n atmosfera comunelor urbane,
E cel mai mare dușman al speciei umane…

Prea onorate doamne!
Când țin acest discurs,
Dac-ați vedea că intră în sală-aici un urs,
N-ați năvăli afară prin uși și prin ferestre
Utilizând cu toții resursele pedestre?
De ce? Fiindcă-i mare și foarte fioros…
Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!
Dar fi’ndcă nu se vede și fi’ndcă e prea mic,
Nu sperie pe nimeni…
Să judecăm un pic.
De-ar fi cât Himalaia ori numai cât aluna,
Când știi că te omoară, mic-mare nu-i totuna?
Să-mi spuneți dumneavoastră: ce importanță are
Când un tâlhar te-mpușcă, dacă e mic sau mare?
O fi el mic, bacilul… da-i rău! Pe lângă el,
O biată matahală de urs e ca un miel.
Câți oameni mor, de pildă, în fiecare țară
Mâncați de urși? Trei-patru…
Pe când această fiară,
Acest vrăjmaș de moarte al genului uman
Atacă și distruge pe fiecare an
Nu zece, nu o sută… ci mii și mii de vieți,
Ci zeci de mii și sute de mii de tinereți –
Că judecându-l după isprăvile lui crunte
Și după lăcomie, apare cât un munte!
Un monstru, un balaur încolăcit în spațiu
Ce-nghite fără milă, înghite cu nesațiu
Și tot nu-i mai ajunge, tot nu mai e sătul…

***

Cu voia dumneavoastră, l-am insultat destul.
Ar fi acum momentul să-l punem sub o lupă
Să știm: ce formă are și cu ce se ocupă?
După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săracii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, –
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc. –
S-a zis că face parte din regnul vegetal,
Dar eu nu cred… fiindcă nu-mi pare natural
Să fie din aceeași familie cu floarea,
Să fie văr cu macul și rudă cu cicoarea,
Cu gingașa mimoză, cu palidul narcis…
Ar însemna că-și face familia de râs!
Nu, nu prea are alură de plantă – dimpotrivă:
Ați întâlnit vreodată o plantă agresivă?
Văzut-ați dumneavoastră o floare sau un pom
Să sară din grădină și să se dea la om?
Ori ați putea concepe vreun fel de ciupercuță
Ce stă să se răpeadă, când nimeni n-o asmuță?…
Dar, în sfârșit, s-admitem că scârba asta mică
Ar moșteni-n caracter ceva de la urzică, –
Nu prea importă regnul din care face parte
Cât mai cu seamă felul cum știe să se poarte.
Distruge-n organisme țesuturile vii;
Se instalează în trupuri firave de copii;
Îl poartă-n nas și-n gură aproape-orice persoană.
Dar el preferă pieptul de fată diafană
(Deși nu-i prea rezistă nici cei mai mari atleți).
Și – curios! – el are de mult pentru poeți
Un fel de slăbiciune… s-ar zice că anume
Îi place să distrugă ce-i mai de preț pe lume!…
De obicei, trăiește la umbră. Scos la soare,
Devine melancolic și, câteodată, moare.
Dar nu întotdeauna. Uscat ca o mumie,
Ades, de supărare, el cade-n letargie,
Devine colb, se-nalță pe-un strat de aer moale,
Plutește-n atmosferă… și dând mereu târcoale
În jurul nostru, iarăși găsește un cotlon
Și căpătând viață – devine iar baston!
Savanți-l studiază făcând din el culturi, –
Un fel de gelatină… un soi de răcituri
Pe care stau microbii ca-n sânul lui Avram
Și se-nmulțesc acolo în voia lor…
Uitam!
El dragoste nu face. Cu omul în contrast,
Bacilul lui Koch este surprinzător de cast.
Dar cum se înmulțește atunci? Prin ce minune?
– Prin sciziparitate sau prin diviziune:
Se rupe-ntâi în două… apoi se face-n patru…
Și-n nouă luni e-n stare să-ți umple acest teatru
Cu fii, nepoți, nepoate, și socri mari, și frați,
Și veri, și verișoare, și cuscri, și cumnați,
Că niciun fel de babă (de-a lor) n-ar fi în stare
Să-ți spună a cui este și câte neamuri are!

***

Prea onorate doamne!
Doar câteva cuvinte,
Și-am isprăvit… (v-asigur că nu mi-am pus în minte
Să vă servesc bacilul lui Koch o noapte-ntreagă).
Cum toată lumea știe, microbul se propagă
Prin aer, prin contactul cu un bolnav în casă,
Prin lapte și prin carne de vacă ofticoasă, –
Dar mai ales sărutul, când cade pe-un teren
Prielnic, răspândește agentul patogen.
Deci n-ar fi rău, fiindcă prudența e de aur,
Să vă feriți din calea acestui mic balaur
Și orice om cuminte să cugete mai des
Că n-are nici o grabă și niciun interes
Să moară de ftizie…
Că poate să-și aleagă o altă maladie
Sau poate să-și dea singur în cap c-o cărămidă,
În caz când existența îi pare insipidă;
Dar dacă-i place viața și soarele, atunci
E bine să respecte aceste vechi porunci,
Pe care medicina de-un veac i le prescrie
Și dumnealui se face mereu că nu le știe:
Să nu stai toată ziua vârât cu nasu-n scripte,
Iar laptele și carnea – să fie bine fripte.
În orice alimente și-n orice băutură
Să puneți acid fenic – nu mult: o picătură…
Și cel puțin o dată la două săptămâni
Tot omul să se spele pe față și pe mâini…
La poștă sau la gară (și-n orice loc murdar)
E obligat tot omul să scuipe-n buzunar,
Că pe podea nu-i voie decât în caz de boală…
Iar când te duci la teatru sau intri în vreo școală
Și aerul de-acolo îți pare echivoc,
E mai recomandabil să nu respiri deloc…
Acei ce au bronșită sau tuse măgărească,
De semenii lor teferi grozav să se ferească!
Să nu-și mai piardă noaptea cu lucruri nepermise,
Să țină toată iarna ferestrele deschise
Iar vara să se ducă la aer, la Sinaia,
Să steie-nchiși în casă, c-afară-i udă ploaia…
Pe lângă asta-i bine, când suferi de-anemie,
Cu propria ta viață să faci economie.
De nu vrei ca la urmă să te trezești mofluz,
Evită surmenajul și orice fel de-abuz,
Rărește-o cu tutunul, mai lasă băutura!…
Iar dacă, din păcate, vrei să-ți apropii gura
De epiderma unei persoane din elită, –
Oricât ar fi persoana aceea de grăbită,
La locul ce urmează să fie sărutat
Să dai întâi c-o cârpă muiată-n sublimat.
Ori, ca să fiți mai siguri de viață, eu vă zic:
Nu sărutați nici mână, nici gură, nici… nimic!

Din volumul în curs de editare

Richard Constantinescu, Doctorii lui Topîrceanu, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2020

Victor Babeș: omul care stăvilea epidemiile

… viața mea reprezintă o muncă mare spre o țintă măreață: adevărul, progresul științei, alinarea suferințelor, ridicarea națiunii române și prosperitatea umanității. (Victor Babeș, 1915)

Vorbim, scriem și ne raportăm la geniul savantului Victor Babeș. Academia Română îl cinstește, o universitate de medicină, un institut și numeroase alte instituții îi poartă numele, studenți și doctoranzi îl citează în prezentările și lucrările lor, însă, locul în care a fost depus trupul său zace cuprins de mărăcini. A fost nedreptățit în viață, dar și postum. Respectul pe care îl arătăm operei sale se diminuează dacă nu intervenim reparator asupra statuilor sale distruse și a erorilor strecurate în diverse scrieri.

Zeci de mii de pagini. Victor Babeș a publicat 1300 de lucări în numeroase limbi. Reviste din întreaga lume i-au găzduit și recenzat studiile. Rafturile bibliotecilor adună laolaltă tratate, manuale, monografii, rapoarte, eseuri, prelegeri și polemici.

Victor Babeș s-a născut la 28 iulie 1854 la Viena, din părinții Vincențiu și Sofia (născută Goldscheider). Soții Babeș au avut nouă copii. Vincenţiu Babeş (1821-1907), „doctor in jure” la Budapesta, a fost o figură importantă a vieții politice și culturale a Banatului, un patriot, „o figură politică marcantă a românilor”. S-a aflat printre membri ASTREI, ai Societății pentru crearea unui fond de teatru român, ai Societăţii Academice Române și a Academiei Române. A fost un cărturar atent la toate mișcările politice, științifice și sociale din spațiul european. Era mai mult „un om cu vaste cunoștințe, cu spirit de pătrundere și discernământ, cu idei și opinii utile, mijlocind de multe ori influența Academiei, ajutorul ei spiritual și material pentru românii din Austro-Ungaria și nevoile lor culturale. A contribuit la propășirea culturii mai mult cu o știință orală, cu verbul, cu o judecată cumpănită, rostită judicious în problemele prioritare dezbătute, sprijinind inițiative care veneau din afară spre Academie sau impulsuri pornite din ea”, nota cel care i-a alcătuit biografia.

Studios și precoce, tânărul Victor finalizează în doi ani șoala primară la Viena; tatăl îl trimite la Lugoj, ca să deprindă mai bine limba și cultură română. Urmează liceul minorităților din Budapesta, în timp ce medita elevii la științe naturale, fizică, chimie, istorie și latină; traducea din limba latină pentru o revistă și scria versuri. În taină își nota pe un caiet gânduri, poeme și cugeta la marile întrebări ale lumii. Beneficiar al unei burse „Gojdu”, își începe studiile medicale în Budapesta, pentru ca după un an să se transfere la Viena. Se forma în medicină într-o vreme când aceasta lua un nou avânt în Europa.

Studentul medicinist Victor Babeș stăruia asupra anatomiei, disecând cadavre și participând la autopsii, de unde recolta piese spre a le analiza microscopic. Îi plăceau stagiile clinice, dar era atras de laborator și petrecea multe ore în morgă. Marcat de pierderea surorii Alma, se adâncește în cercetare și devine autor publicat în reviste încă din anul al patrulea de studii medicale. Din 1878 este doctor al Facultății de medicină din Viena; ulterior s-a specializat în importante laboratoare din Germania și Franța, unde a atras atenția multor figure importante ale lumii medicale de la acea vreme, grație calităților sale. Între 1877 și 1882 a încredințat diverselor publicații peste 30 de studii, în care aborda problematici diverse: sifilisul congenital, afecțiuni cerebro-spinale, leziuni ale inimii, pneumonii, neoplasmulul renal ori chestiuni de parazitologie și bacteriologie. Emil Crăciun, continuatorul tradiției lui Babeș, scria în „Aspecte din lucrările lui V. Babes în morfopatologie”:

pe lângă publicații legate de variate probleme anatomo-clinice, inițiază, fară a-l fi învățat nimeni direct, cercetări în domeniul inauguat de Pasteur al bacteriologiei; nu omite parazitologia; nici micologia; inițiază, de asemenea, studiul experimental al corelațiilor dintre sistemul nervos și bolile pielii; afirmă o poziție realist științifică față de problemele anatomiei patologice, discutând critic, pe larg, părerile emise de o celebritate a vremii, profesorul Stricker din Viena.

Se menționează adesea că iluștri reprezentanți ai medicinei i-au fost modele: Karl Langer (1819-1887), Karl von Rokitansky (1804-1878), Justus von Liebig (1803-1873), Rudolf Virchow (1821-1902), Robert Kock (1843-1905) sau Louis Pasteur (1822-1895).

Dorit de universități europene de prestigiu, Victor Babeș primește, în anul 1887, invitația de a fi cadru didactic la București, oferindu-i-se postul de profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie a Facultății de Medicină, pe care a onorat-o peste trei decenii. La un an de la numirea sa, Victor Babeș a creat Institutul de Patologie și Bacteriologie, primul institut de cercetare științifică din spațiul românesc, care a și publicat, începând din 1889 Analele Institutului; a fondat România medicală (1893) și Archives des sciences médicales (1895). Academia Română l-a avut ca membru titular din anul 1893 și vicepreședinte în două rânduri: 1899-1900 și 1918-1919; între 1922 și 1925 a fost președinte al Secțiunii Științifice a Academiei Române.

Victor Babeș a creat luminișuri în știință. De numele său se leagă cercetări și descoperiri în microbiologie și imunologie, histopatologie, epidemiologie, expertiză medico-legală, igienă și organizare sanitară.

În 1885, Victor Babeș, împreună cu André Victor Cornil (1837-1908), au publicat „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses (Félix Alcan, Paris). Primul tratat de bacteriologie medicală îl are ca prim autor pe Cornil, care nu era bacteriolog, însă asocierea sa în acest caz s-a dovedit a fi „o tactică politică”, deoarece Babeș nu putea fi văzut ca român în anumite cercuri internaționale. Este citat adesea un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Cornil amicului său, Nicolae Kalinderu (1835-1902), în care scria:

Nu Babeș a învățat de la mine, ci eu am avut de câștigat mult de la dânsul. Era foarte priceput și plin de erudiție, iar dacă eu mi-am pus numele alături de al său pe cartea pe care am scos-o, nu am făcut-o numai pentru că aș fi contribuit la ea cu știința mea, ci mai mult pentru că numele meu este mai cunoscut.

Toate cele trei ediții publicate s-au epuizat în mai puțin de cinci ani. Pasteur a propus cartea spre a fi premiată, Academia de Științe din capitala Franței a distins-o cu Premiul Montyon. Studiind concurența vitală a bacteriilor, Babeș a formulat conceptul de bacterioterapie; antagonismul bacterian era descoperit de Pasteur, însă chimistul francez îl înțelegea din perspectiva epuizării unor nutrienți, ipoteză ce nu conducea spre bacterioterapie. Sir Howard Florey (1898-1968), colaureat al Premiului Nobel pentru descoperirea penicilinei, afirma:

Primii autori care au cercetat interacțiunea dintre microorganisme (principiul antibioticelor) au fost Pasteur și Babeș.

În anul 1886 Babeș a fost cel dintâi care a semnalat difteria cu invazie sistemică a bacilului în organe, a explicat mai atent patogenia afecțiunii și a sugerat o terapie antidifterică mai oportună. A preparat, în anul 1895, serul antidifteric vaccinând caii cu „toxine latente contrabalanțate prin antitoxine sanguine”; metoda a fost preluată de multe laboratoare. La Paris a publicat, în 1888, descoperirea agenților etiologici ai hemoglobinuriei boilor și cârceagul oilor – maladii cu un puternic impact economic, prin pierderile suferite. Recunoscând meritele savantului român, Raphaël Blanchard (1857-1919) a propus între protozoare, genul Babesia, în prezent inclus familiei Babesiidae. Profesorul Dumitru Buiuc menționa într-un articol:

Mari tratate actuale atribuie descoperirea babesiilor lui Theobald Smith în 1893, cinci ani după descoperirea lui Babeș. Nici etimonul taxonului nu le-a spus nimic. E greu să ai etica și documentarea unui Florey (chimist), chiar în epoca internetului.

Când se discută despre Victor Babeș, se pomenește frecvent de „metoda românească de tratament antirabic”, datorită căreia au fost salvate multe persoane după mușcăturile produse de animale. Pasteur, ale cărui merite în știință sunt incontestabile, dar în ce privește realizarea vaccinului antirabic îi sunt atribuite descoperiri care, de fapt, aparțin altor cercetători și îl vom aminti aici pe Pierre Victor Galtier (1846-1908), precursor al lui Pasteur; a preparat primul vaccin, care imuniza doar bovinele. Luis Pasteur nu i-a oferit lui Babeș tulpina sa de virus rabic fix pentru a face vaccinări în Budapesta. Babeș a obținut în anul 1887 un vaccin antirabic mai stabil și mai imunogen față de cel al savantului francez. Chiar Institutul Pasteur l-a utilizat ulterior. Cităm, din nou, o nedreptate:

În România îl confrunta frecvența și incubația scurtă a rabiei după mușcături de lupi, cauza de eșec a unor vaccinări. A descoperit că serul sanguin a câinilor hipervaccinați antirabic, injectat la câini normali, prelungea incubația rabiei experimantale sau chiar o prevenea. Descoperise principiul seroterapiei, publicat în iulie 1889 în Annales de l’Institut Pasteur. Emil von Behring publica, în Deutsche Medizinische Wochenschrift, abia după un an și jumătate, obținerea antitoxinei difterice. În martie 1891 Babeș, asociind vaccinării injectarea serului de la voluntari hipervaccinați antirabic, a salvat 24 din 27 mușcați de lup turbat la Sadagura și ajunși cu întârziere la București. Behring a făcut prima seroterapie antidifterică în noaptea Crăciunului 1891. Dar istoria rămâne neschimbată în a-l consemna pe Behring descoperitor al seroterapiei.

Rabiologul român a descris în 1889 leziunile celulare patognomonice ale turbării din citoplasma neuronilor din cornul lui Amon din hipocamp – corpusculii Babeș-Negri; Aldelchi Negri (1876-1912) a confirmat descoperirea profesorului Babeș câțiva ani mai târziu. Thomas E. Kienzle îl menționează în cartea sa „Rabies” doar pe patologul Italian… Babeș a publicat în anul 1912, „Traité de la Rage” (Librairie J.-B. Baillière, Paris), care a fost extrem de bine receptat în lumea științifică internațională; a primit Premiul Bréant al Academiei de Științe din Paris, în urma propunerilor venite din partea lui Emile Roux (1853-1933) și Jean-Baptiste Auguste Chauveau (1827-1917).

Cercetătorii interesați de bibliografia unor teme precum holera, tuberculoza, lepra sau pelagra ajung și la importantele studii ale lui Babeș, care rămân referințe în domeniu. Despre aceste serioase maladii a ținut numeroase conferințe și a scris mult în țară și în străinătate. Ilustrul savant își începea cu amar una din conferințe despre lepră și pelagră:

România are tristul privilegiu de a adăposti aceste două boale particulare, una presintând o rămășiță a Evului Mediu, cealaltă documentând miseria și lipsa de îngrijire igienică a țăranului român.

Medicina anatomo-clinică îl consideră pe Babeș un reprezentant de seamă, atât prin realizările sale, cât și prin elevii pe care i-a format și care au creat școli acolo unde s-au aflat (deși îi este contestat meritul de a fi format o „școală”, așa cum a făcut Cantacuzino). Babeș a cercetat fagocitoza, celulele gigante, leziunile renale și ale sistemului nervos; a arătat o atenție sporită față de tumori, oncogeneză, patologia timusului, suprarenalelor și a tesculului; a depistat variații ale lipoizilor corticosuprarenali asociate cu boala Addison și tuberculoza, cu funcția timusului în infecțiile severe în condiții experimentale, ca administarea de adrenalină.

Epidemiologia îl numără printre membri ei de frunte. Victor Babeș a stăvilit cu succes patru epidemii de holeră: Paris (1884), Budapesta (1886), Europa Centrală (1892), Bulgaria (1893). A fost invitat, în calitate de expert, de guvernul bulgar „spre a studia holera și spre a da avizul său asupra sistemului de apărare în contra epidemiei în Bulgaria” pentru a se lua măsurile cele mai utile. Babeș propunea:

Cum holera, care va dispare fără îndoială curând de pe teritoriul Bulgariei, va apărea probabil în timpul iernii sau în anul viitor în țările vecine sau care sunt în raport comercial cu Bulgaria, ar fi util să se organizeze un serviciu particular de poliție a Dunării. Acest oficiu va consta în mai multe (4-5) stațiuni în josul orașelor unde se va face carantina și dezinfecțiunea vaselor. Acest oficiu va avea la dispoziția sa mai multe mici vase de poliție. Fiecare vas care va trece prin aceste stațiuni va fi oprit și examinat; în urmă i se va da un bilet, care trebuie arătat stațiunilor vecine și pe care se notează starea vasului și numărul pasagerilor. Acest sistem admis în Germania va înlocui cu folos carantina actuală a vaselor și mărfurilor, căreia i-am arătat inconvenientele. Am cu mult mai multă încredre în apărarea eficace a Bulgariei prin executarea mărfurilor recomandate, cu cât m-am convins, în scurtul timp de patru zile cât am stat, de inteligența corpului medical, de energia administrațiunii și de disciplina organelor executive.

Victor Babeș era adesea chemat în diverse capitale europene pentru expertize medico-legale. Documentele vremii dau mărturie de competența sa și oferă cercetorului informații interesante privitoare la necropsiile la care asista, dar și polemicile referitoare la diverse acte medico-legale.

În „România medicilor”, istoricul clujean Constantin Bărbulescu scria că „medicii sunt personaje care nu tac”. Nici Victor Babeș nu a tăcut și a vorbit deschis despre igiena țăranului și a românului, în general. A fost preocupat de potabilizarea apei, de hrana românului, dar și de igiena muncii intelectuale.

Participând la Al XI-lea Congres Internațional de Medicină de la Roma, în anul 1894, Victor Babeș prezintă un raport care a fost extrem de apreciat, dovadă fiind traducerea sa în numeroase limbi. Din acest raport, „Statul în fața noilor cercetări bacteriologice”, cităm câteva capitole ilustrative: „II. Medicul în fața statului”, „IV. Poziția științei sociale în fața cerințelor igienei publice”, „V. Situația cercetărilor moderne de bacteriologie ținând seamă de activitatea statului”. Oficialii români care gestionează ministere, instituții ce generează politici de sănătate pot găsi în scrierile lui Victor Babeș numeroase idei de aplicat, chiar dacă textele au o vechime de aproape un secol. Interesat de organizarea sanitară Babeș a scris despre „Direcția supremă a Serviciului sanitar. Ce calități trebuie să aibă conducătorul Serviciului sanitar și medical”, „Medicii politici și politica sanitară”, „Lupta pentru sănătatea publică în România”, „Studii critice asupra actualei organizații sanitare” (în două părți) etc. Într-un memoriu publicat în România medicală, Babeș considera că

starea actuală deplorabilă a sănătății publice este datorată în mare parte lipsei unei organizări absolute și independente, lipsei de disciplină, influențării exercitate de interesele politice și lipsei unui buget îndestulător și independent.

Dr. Richard Constantinescu

 

Construiți copii, apoi spitale!

Deseori am scris ori am vorbit studenților, medicilor și arhitecților despre istoria spitalului, a arhitecturii spitalicești și despre influența spațiului construit asupra sănătății psihologice și fizice a personalului sanitar și a pacienților. Chiar dacă este recent angajată sau dacă lucrează într-un spital de câțiva zeci de ani, o persoană este profund afectată de mediul în care își petrece câteva ore pe zi. Pacientul, când pășește în spital, trece o frontieră socială și pătrunde într-un loc nefamiliar, cu mirosuri, zgomote, lumini și dinamici diferite. Mediul spitalicesc din România nu este deloc prietenos cu medicii, cu pacienții sau cu rudele acestora. Oricât s-ar strădui un arhitect sau vreun designer de interior să conceapă spații creative și sănătoase, mentalitatea întregului sistem sanitar nu poate integra firescul și esteticul.

Ne întrebăm adesea de unde izvorăște atâta ură și atâta violență în societatea românească. De ce suntem un popor cu o sănătate mintală atât de fragilă? Ducem cu noi un bagaj încărcat cu traume multiple pe care îl lepădăm, fragmentar, pe unde poposim și îndesăm în turbincă alte traume, pe care apoi le punem în cârcă nenăscuților?

Cei care lucrează sau care sunt aduși, ca pacienți, în spitale, oricât de vulnerabili ar fi, pot totuși controla mediul, în mai mică sau în mai mare măsură. Însă, adus la viața intrauterină, copilul este fie oaspete binevenit, fie prizonier. Scufundat în lichid, primește mâncarea decisă de sus. Stările sale îi sunt dictate de stările mamei. Existența îi este supravegheată constat de aparate care-l tulbură. De stările mamei tulburate de veștile care vin de la mânuitorii de aparate. Un prizonier nu este niciodată întrebat cum se simte sau dacă și-ar dori ceva. Totul îi este impus. Prizonierii închisorilor de piatră pot totuși să decidă cum să-și poarte de grija interiorului lor. Prizonierii uterului sunt captivi și experiențele lor sunt mai puțin importante pentru cei din afară.

Chiar dacă luptă să intre în dialog cu mama, să o invite la frumosul și durerosul joc al nașterii, ea hotărăște dacă îi întinde sau nu mâna copilului, pentru a-l pofti să intre în scena vieții. Adesea, nu ea decide, ci un sistem grăbit să taie, să scoată și să coasă. Și brusc, copilul se simte smuls și aruncat într-un spațiu diferit, prins de mâini străine, ce-l poartă pe suprafețe dure, în lumini și zgomote puternice și îi provoacă dureri în felurite chipuri. Oaspetele sau prizonierul este acum abandonat pe un țărm care-i este străin.

Cel mai important eveniment al vieții noastre, nașterea, este, de cele mai multe ori, și cel mai traumatic. Traumelor pe care le-a crescut în el, de la scânteia aceea minunată ivită la întâlnirea celor două celule inițiale, fiecare purtătoare ale unor adânci dureri strămoșești, până la intrarea în viața extrauterină, li s-a adăugat imensa traumă a nașterii.

Dar cui i-a păsat? Cine are vreme să se gândească la mărcile traumatice sufletești ale unui bebeluș când sunt urmărite ghidurile? Ghizii vieții extrauterine nu sunt deloc ghiduși. Dar îndârjirea lor doare. „Nu există progres fără eustres”, scria cunoscutul autor Tim Ferriss într-una dintre cărțile sale. Nu există viață intrauterină și, mai ales naștere, fără distres, din păcate.

Părinții sunt preocupați de designul exterior al viitorului copil. Își programează examinările ecografice, data extragerii chirurgicale a copilului, casa în care vor locui, însă, de stresul și anxietatea prenatală, care le programează psiho-emoțional copilul, nu sunt preocupați. Culoarea camerei în care își vor aduce bebelușul contează, însă culoarea sentimentelor sale pare să nu intereseze. Traumele pre- și perinatale au făcut din noi poporul cuprins de frica de progres. Este adevărat că nu există sănătate fără sănătate mintală, dar trebuie să fim conștienți că nu există sănătate fără sănătate mintală pre- și perinatală.

Înțelegerea dezvoltării umane timpurii și a numărului mare de stresori care o modelează, influența familiei, a societății și a mediului asupra mamei însărcinate și a copilului ei nenăscut sunt extrem de important de a fi înțelese, încă din vremea studenției medicale. Cei ce mediază contactul nou născutului cu mediul trebuie să ofere experiențe emoționale pozitive nou venitului în această lume și mamei sale. Dacă părinții sunt primii profesori ai creierului nou născutului, sistemul sanitar și cei care activează în obstetrică și neonatologie sunt asemenea ușierilor din romanele secolelor trecute, care deschideau ușile personajelor cele mai importante ca să intre în Marea Sală. Gesturile și cuvintele acestor ușieri cu mâini de aur sau de tinichea pot să fie o punte minunată pe care să pășească pruncul în lume sau să accentueze o traumă deja existentă. Puțin e necesar ca să se asigure un mediu receptiv sau ostil pentru nou născuți, care poate să ajute ori să submineze capacitatea lor de a crește și de prospera.

Elaborarea de politici bazate pe știința dezvoltării creierului, investiția în cercetare, în cursuri și specializări care să abordeze stresul prenatal, trauma nașterii și intervențiile timpurii în perioadele primare ale dezvoltării umane – de la preconcepție până în primul an de viață postnatală – sunt mult mai eficiente decât banii și energia cheltuite ulterior pentru identificarea problemelor și încercarea de remediere a lor.

„Experiența este arhitectul principal al creierului”, afirma psihiatrul american Bruce Perry, fondator al The ChildTrauma Academy. De aceea este esențial ca bebelușul, având un potențial nelimitat, să aibă o intrare adecvată în viață, una de natură a-i ajuta dezvoltarea ulterioară a creierului și promisiunea clădirii unui viitor solid.

Dr. Richard Constantinescu

 Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, nr. 9, 6 martie 2020, p. 6

Te simți în siguranță acasă?

Valul de știri despre violența împotriva femeilor mi-a adus în amintire multe întâmplări și relatări față de care ar fi trebuit să reacționez pe măsură la momentul potrivit.

Eram stagiar și admiram dedicarea unei tinere specialiste, chemată frecvent pentru consult inter-clinic. O zăream adesea, din stradă, cum se întindea la rafturile cu cărți, cocoțată pe scărița din lemn a librăriei. Ne zâmbeam ori de câte ori ne vedeam la cantină, fiecare surprinzându-l pe celălalt, curios de volumul pe care l-a așezat alături.

Într-o dimineață, trimis fiind de către șeful compartimentului unde eram repartizat, am însoțit o pacientă ce urma să fie examinată tocmai de acea fină și delicată creatură medicală. Eu am făcut un pas în spate, ea a lăsat capul în jos. Purta ochelari de soare și nimeni nu părea să fie surprins. De atunci, din păcate, aveam să o văd mai mult ascunzându-și ochii îndărătul lentilelor fumurii, pentru ca, ulterior, să nu-i mai zăresc deloc făptura. A divorțat și s-a transferat într-un alt centru universitar.

Agresorului… recompensă! Soțul violent, și el tot breslaș în slujba vieții, era privit cu simpatie de colegii săi, ba chiar auzeam replici surprinzătoare când se vorbea despre comportamentul său abuziv la adresa partenerei.

Nu de mult am postat pe o rețea de socializare, revoltat de purtarea despotică a unui șef de secție, care, puhăind, i-a spus unei rezidente: „Ieși afară, că te calc pe cap!”. Îl știam și mă întrebam cum stau alături, în interiorul său, discursul public onctuos pe care-l folosea la conferințe sau emisiuni tv, cu voroava brutală, aruncată frecvent colaboratorilor.

La nici un minut de când am postat, o doamnă doctor adaugă un comentariu surprinzător: „Eu i-am spus unei rezidente că o arunc pe geam. Și aveam dreptate!”. Indignarea celor care au citit și au reacționat la ce scrisese, a fost pentru doctoreasă prilej de amuzament: „În esență, era doar o figură de stil, nu vă mai ambalați așa că vă crește tensiunea. Sunt foarte mândră când am dreptate și dau soluții corecte în probleme medicale. Restul nu e treaba voastră. Dacă nu place cuiva persoana mea, să nu se uite la mine. Degaje! Hai pa!”.

Nici comentariul punctual al unui specialist în drept n-a potolit-o: „(1) Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. (2) Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime” (cf. Art. 296 din Noul Cod Penal).

Mulți doctori care tratează pacienți victime ale violenței domestice nu pot recunoaște ce se ascunde îndărătul cortinei propriei vieți. Cercetări efectuale în spațiul nord-american au dezvăluit că o proporție semnificativă de medici trăiesc episoade de violență domestică. Australienii au publicat studii ale căror rezultate surprind: aproximativ 45% dintre medicii chestionați au raportat violență intimă sau alte tipuri de abuzuri emoționale și/sau sexuale de la partener sau de la oricare membru non-intim al familiei.

Barbara Couden Hernandez (Loma Linda University of California), într-un articol publicat de Journal of Women’s Health, în martie 2016, scria că profesioniștilor din sănătate nu le este confortabil să discute despre violența interpersonală și că sunt puține informații disponibile despre rata indicelui de violență intimă în rândul medicilor (Intimate Partner and Family Violence) sau despre implicațiile acestuia pentru practica clinică. Prevalența potențială pentru abuz sexual este de 16% iar pentru abuzuri ale partenerului intim de 32%, în sensul că există 395 000 de victime potențiale în rândul medicilor, majoritatea fiind reprezentată de femei.

Barbara Hernandez afirma cu tristețe: „Dacă mergeți la o conferință medicală nu veți auzi niciodată vorbindu-se despre acest subiect”. Dr. Sohail Gandhi, președintele Ontario Medical Association, revoltat fiind că o mamă, model de bunătate și de profesionalism, medic și coleg, a murit din cauza abuzurilor domestice și a violenței partenerului intim, a reacționat publicând un material pe platforma online a Huffingtonpost, în al cărui titlu afirma că ne trezim doar la moartea unui coleg de-al nostru. Se întreba cum vor crește copii acestor medici, fără mamă, dar și fără tată, cum îi va afecta emoțional această teribilă traumă. Rușinea și stigma au făcut-o pe această femeie medic, în a cărei activitate medicală a tratat femei abuzate, să nu se adreseze serviciului special, confidențial, pe care Ontario Medical Association îl acorda tuturor medicilor care aveau nevoie de ajutor. „A fost o femeie strălucitoare și spectaculoasă, dar, din păcate, nu prima femeie genială și spectaculoasă care a murit în urma abuzurilor domestice”, nota dr. Gandhi.

Moartea colegei sale l-a determinat să-și regândească practica și să devină mai atent în privința violenței domestice. Nu doar să-și schimbe temporar pozele de profil de pe Facebook, ori să dea un tweet în memoria ei. Sunt binevenite asemenea reacții, simți că „faci ceva”, însă modelele de practică trebuie să fie regândite. În activitatea sa, fiecare medic ar trebui să întrebe pacienții despre eventuale abuzuri domestice, pentru a le surprinde în fazele lor incipiente, pentru a preîntâmpina tragedii viitoare. Dr. Gandhi le recomandă colegilor să adreseze pacientelor o întrebare simplă, dar salvatoare: „Te simți în siguranță acasă?”.

Dincolo de unele tulburări ale personalității, de frustrări sau de dorința de exercitare a puterii, cred că e bine să ne întrebăm dacă această violență a bărbaților, medici sau nemedici, asupra femeilor nu-și are rădăcinile în discursul antifeminist al teologilor și medicilor din vechime. Ei vedeau în femeie o creatură impură, debilă, nestatornică, corupătoare, „mascul imperfect” (Galen), „animal produs din întâmplare, din greșeală sau eroare a naturii” (Baldassare Castiglione), un „sex schimbător, inconstant și imperfect” (Rabelais). Cum să nu li se învârtoșeze convingerile și pumnul bărbaților de-a lungul secolelor când scriitorul și medicul renascentist francez considera că „Natura s-a îndepărtat de la bunul său simț cu care a creat toate lucrurile, atunci când a clădit femeia”?!

Dr. Richard Constantinescu

Text publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, nr. 6, 14 februarie 2020, p. 6