De când am purces în călătoria decopertării trecutului personal, reacțiile online, cât și cele offline au fost pe cât de numeroase, pe atât de diferite și de interesante.
Unii, prin comentarii sau atitudini, într-un mod mai mult sau mai puțin disimulat, nu încercau să provoace un dialog cu mine, ci, din pricina cotidianului monocrom și a impasului deprimant în care viețuiesc, încercau să descifreze sensuri pe care nu am avut nicio intenție să le sugerez. Conversațiile, cum ar spune Capote, în al său mic dejun, erau „ca niște butuci verzi, scoteau fum, dar nu luau foc”. Ochi iscoditori stăteau la pândă, guri imense salivau, așteptând să li se ofere și mai multă carne în cușcă.
Scriu de o vreme și despre viețile private ale medicilor. Unii nu s-au ferit să recunoască, în jurnale sau public, infidelitățile consensuale sau viețile complicate în care au locuit. Mulți au excelat la patul pacientului, dar au alunecat în fața patului conjugal. Tragica bisectoare despre care pomenea C.D. Zeletin, când vorbea despre medicul-scriitor, străbate și celelalte două existențe ale doctorului – diurnă și nocturnă. Profesionistului căruia i se cere să-și controleze trăirile în fața pacientului i se pretinde, firesc, să-și exprime sentimentele în familie.
Marele prezent pentru suferinzi este marele absent pentru familie. Susțin că pacienții se comportă imatur și nu le respectă recomandările, dar stârnesc sentimente de nemulțumire, conflicte intraconjugale și nu sunt conștienți de ostilitatea produsă celor de acasă. Acceptă un model disfuncțional familial și exhibă decorul și statutul.
Sunt false relații ce se vor admirate, venerate din depărtări, fiecare achitându-se neostil sarcinii de a întreține virtual, cel puțin, o închipuire de fericire, o realitate fictivă. Și, cu cât stresul conjugal sporește, și se instalează divorțul emoțional, cu aceeași magnitudine este supraidealizată virtual relația.
Neplăcându-mi ceea ce vedeam la familiile care, perpetuu, își intensificau percepțiile pozitive în exterior, în ciuda scăderii calității relaționale, am decis, de comun acord cu Florina, să prezentăm, pe orice interfață, că fiecare a ales o alternativă de conviețuire. Nu o înțelegem și nici nu o prezentăm ca un insucces, ci ca o soluţie, un răspuns pozitiv la o disrupţie conjugală.
Nu agreez și nu înțeleg replica „Îmi pare rău” pe care ți-o dau amicii la aflarea separării. Este la fel cu a răspunde „Bine” la cotidiana întrebare „Ce faci?”. Îi pare rău de mine? De Florina? De Sabrina? De o poveste frumoasă în care au crezut? Sau e ceva care îi privește pe ei?
Îi pare rău că a aflat ceva negativ despre o relație, și creierul îl pune, pe loc, să-și evalueze propria relație șubredă?! Este cunoscut faptul că probabilitatea să divorțezi este mai mare dacă prietenii tăi au divorțat. Decât să te arăți fals-păsător, să sari cu sfaturi și s-o faci pe intervenționistul, mai bine taci sau, cel puțin, urează-i celui singur „Să-ți fie bine!”.
Prietenul meu, Cătălin, poet și pedagog muzeal, îmi spunea demult, când mă vedea ieșind din arhive, că „borfăiesc” trecutul oamenilor. Dacă aduc în prezent povești din viața privată a unor personaje, cu sau fără busturi și nume de instituții, e necesar să fiu onest cu mine și cu publicul cititor.
Mereu îmi vin în minte, când este vorba despre intimitatea Reginei Maria și a lui Vodă Cuza, textele incriminatorii ale unor istorici și analizele lor moral-superioare. Parcă-i și vedeam levitând când scriau, reflectând și acuzând amorurile princiare, copleșiți de dezgust. Personajele mele au devenit, de când le-am înțeles importanța și relațiile, nu doar oamenii care au existat sau care își lucrează de pe acum gloria postumă.
Daniela, soția lui Cătălin, mi-a istorisit o scenă în care regretatul și simparticul ei tată devenea personaj principal. Era demult octogenar și, frecvent, când se întâlnea cu vreun consătean, era întrebat: „Câți ani ani?”. „Cât îmi dai?”, îi răspundea invariabil. Și simțea că celălalt se mira că-l mai află în viață. Însă, păstrându-și chipul luminos, încheia mereu succintul dialog: „Eu am să te-aștept!”.
Sper că acest text va face ca întreaga comunitate interpretativă să înțeleagă că frământările sale sunt o formă de sex nereproductiv și că i-ar sta mai bine ca, pe viitor, să practice continența.
Dr. Richard Constantinescu
Textul integral al materialului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, vineri, 5 martie 2021
GÂNDURI și FAPTE 