Viața se schimbă cu repeziciune. / Viața se schimbă într-o clipă. / Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește. // Viața se schimbă într-o clipă. / Clipa obișnuită.
Când mașina a izbit spatele automobilului din fața noastră, versurile lui Joan Didion, din al său „An al gândirii magice”, mi-au sărit în față, ca un airbag. Cu niciun minut înaintea accidentului, îmi trecea prin gând cât e viața de fragilă și de pasageră, și gândul nu a apucat să coboare în gât, de unde să-l revărs înspre amicul de la volan, că viața a fost mai rapida decât dansul sinaptic.
Poleiul e cauza. El a făcut ca viețile a trei oameni să fie brusc zguduite? El a făcut ca șoferilor să li se schimbe traseul acelei seri? Ca eu să nu mai pot ieși și să mă strecor pe fereastra prin care, cu doar câteva momente înainte, priveam forfota străzii? Așază viața mereu coji de banane ca să ne privească apoi de pe tavanul unei săli de operație? Ea ne aranjează întâlniri importante, care ne validează, dar în urma cărora, la doar câteva zile ne face să tremurăm sub pături, să privim cum se conturează liniile de la testul rapid? Ea ne înfierbântă, ne face să ne scuipăm plămânii și să ne îngrijorăm pentru cei din casă?
Eram elev și viața pe care o cunoșteam se sfârșea. S-a sfârșit în mai puțin de trei ani de câteva ori. Un telefon de Crăciun, în 1986, ne anunța că mama este în comă, într-un pat de spital din Roman. Cineva din casă m-a luat, cu delicatețe, pe hol și, așezați pe pat, a încercat să-mi spună ceva despre prezent și despre viitor. Despre cum e bine ca eu să pășesc pe o treaptă superioară în viață, la maturitate. Și, anii ce au trecut, pe acel pat, intrând în casă, am văzut întins și fără suflare, trupul celui care îmi spusese că viața mi s-a schimbat. Apoi, alte și alte trupuri mă așteptau să văd schimbarea. An după an. Crăciunul nu a mai fost sărbătoarea bucuriei din 1986. Niciodată.
Pentru fiecare om, viața plesnește din bici și îl trimite în altă încăpere. Toate cărările pe care mergea înainte i se par dintr-o dată străine. Până când le bătătorește și, din nou, viața, îl surprinde la alt etaj. În final, fără ascensor, învelit în cherestea, îl depune în locul curățat de cei care sunt adunați, la căpătâi, într-un săculeț alb din pânză.
Moartea mi-a traversat existența încă din pântecele mamei. Ne-a trimis-o viața mult prea des. Am privit de mult prea multe ori cum pământul acoperă și pecetluiește o existență. Am adunat, pentru că groparii nu voiau s-o facă, ori că le plăcea să se amuze, resturile străbunicului și ale unui prunc. Mi-au trecut prin mână multe cranii și resturi umane. Săptămânal privesc vitrinele Muzeului de Anatomie și mă întreb ce a făcut viața cu acei oameni care, de-o bună bucată de vreme, sunt „piese” de muzeu, „obiecte” și „exponate”. Cum devin subiect de presă, postări pe rețelele sociale și atracție pentru „Școala altfel”. Cine știe în ce recipiente vor ajunge părți din corpurile pe care atât de mult le venerăm acum? Cum mâna care a mângâiat nou-născutul ajunge sub lentilele vreunui viitor plastician…
La nicio săptămână după coliziune și după ce am devenit pozitiv, sunam la 112. Cu câteva ore înainte de a împlini 5 luni, Sabrina era surprinsă de viață și aștepta „eliberarea unui echipaj”. 10, 20, 30, 50 de minute. Viața o urca târziu în ambulanță și o ducea într-o călătorie, pentru care doar biletul de îmbarcare era sigur. Scriu aceste rânduri când încă este în stare critică. Într-un spital care m-a înspăimântat din studenție. În care suferinței trupești a copiilor, a celei sufletești a mamelor ce-i însoțesc li se adaugă tavane ce stau să strivească, personal mereu arțăgos și porții de mâncare pe care doar dacă le privești îți stârnesc impulsul de vomă.
Am absorbit moarte, durere și multă tristețe din copilărie. Dar acest fenomen a fost accelerat când am parcurs sute de tomuri despre suferință, până când am finalizat „Sensul durerii” și, mai ales, de când am intrat în lumea universitară. De ce atâta posomoreală în mediul academic? De ce atâta negură așezată pe chipuri și înlăuntru? Explicații nu încerc să ofer aici. Îmi propun ce nu am reușit atâta amar de ani: să las bucuriei loc să îmi îmbibe sufletul. Să nu mă mai las pradă vieții care te scufundă, asemenea unui covrig polonez, într-o zeamă cleioasă.
Mă uitam la Sabrina, înainte de a o vedea doar în fotografiile trimise din spital, cum trăia prezentul, râdea și plângea. Acum. Trecutul nu-l știa și viitorul n-o interesa. Râdea și plângea și îmi ștergea strat după strat de acreală. Era Pozitivă dinainte de a fi pozitivă.
Dr. Richard Constantinescu
Textul inteegral al materialului publicat în săptămânalul Viața medicală / joi, 24 decembrie 2020
GÂNDURI și FAPTE 